Documentarist asiduu al Arhivelor Naționale, îndeosebi al fondului existent de la Ministerul de Externe, dl Nicolae Mareș, diplomat de carieră, a valorificat, în cărțile sale despre Lucian Blaga și Eugen Ionescu, documente încă inedite privitoare la activitatea acestora în slujba diplomației românești.
După lucrările de o surprinzătoare revelație arhivistică dedicate „astrului din Lancrămul transilvan” (Lucian Blaga la Varșovia, 2011; Lucian Blaga – Epistolarul de la Academia Română, 2012), cercetătorul Nicolae Mareș a scos la lumină activitatea de diplomat la Vichy a marelui dramaturg român Eugen Ionescu, viitorul membru al Academiei Franceze.
Lucrarea se circumscrie, iată, interesului tot mai pregnant manifestat de conaționali atât față de viața marelui dramaturg francez de origine română cât și față de aspecte profunde ale operei, așa cum este recenta interpretare hermeneutică a universitarului sibian Ion M. Tomuș (Pitoresc şi absurd în dramaturgia lui Eugène Ionesco, Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2011), axată pe ideea că „spectacularul teatrului ionescian funcţionează după principiile pitorescului de orientare şi organizare a elementelor universului“.
Pornind de la considerentul că anii 1942-1944 nu pot fi considerați nesemnificativi în viața scriitorului, dl N. Mareș își propune a lămuri această perioadă aproape necunoscută. Sunt ani dramatici „plini de zbucium interior intens, pentru viitorul dramaturg și eseist”, iar activitatea de diplomat cu forme în regulă la Legația României din Franța, la Vichy și Marsilia, a autorului „Rinocerilor” este cu atât mai plină de înțelesuri cu cât aceasta se desfășoară în contextul primei conflagrații mondiale, când țara noastră era deja angajată în războiul din Răsărit. Pentru „părintele teatrului absurdului” (26 nov. 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris), cu cei doi ani de diplomație începe, de fapt, perioada maturizării depline.
Cercetând documentele din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, autorul stabilește că, practicând meseria de diplomat, E. Ionescu „a acționat dinamic și inspirat în sudul Franței, sub cerul înalt mediteranean, de care s-a simțit legat prin toți porii, îndeosebi de oamenii de cultură și de acțiune pe care i-a cunoscut la Vichy, Marsilia, Montpellier, Toulouse etc., și pe care îi invocă în rapoartele sale.” Onorându-și această misiune încredințată cu mult tact diplomatic și spirit de inițiativă, Eugen Ionescu se înscrie astfel în pleiada unor nume de răsunet, cercetătorul amintind contribuția diplomatică a unor iluștri înaintași, precum: Costache Negri, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Titu Maiorescu, Elena Văcărescu, Raoul Bossy, Lucian Blaga, Aron Cotruș, Mircea Eliade, Grigore Gafencu, Tudor Vianu, Mihail Ralea, Valentin Lipatti, Ion Brad, Mircea Malița ș.a.
Comportându-se ca un „român și în același timp european”, cum ar zice A. Marino, atașatul cultural și de presă „a apărat cauza românească”, în ciuda unor idiosincrazii și rețineri față de familiarămasă în țară, înfruntând totodată vitregiile caracteristice în timp de război. Rapoartele și notele întocmite de scriitorul român nu sunt multe, dar ele se dovedesc substanțiale și pline de un anumit „zbucium interior”, uneori chiar pline de amărăciunea de a nu i se răspunde prompt de către superiorii săi direcți și mai ales de cei din țară, îndrituiți cu coordonarea relațiilor internaționale ale statului român. Este vorba, în primul rând, de inițiativa proaspătului diplomat privind propagarea celor mai de seamă valori culturale românești, prin proiectarea unei serii editoriale de autori români chiar la „Gallimard” (I.L. Caragiale, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Pavel Dan ș.a.). Înaintând solicitarea de a fi ajutat în procurarea, din țară, a hârtiei necesare proiectului său editorial (Raportul din 3 aprilie 1944), ferventul diplomat român nu s-a bucurat de susținerea necesară, precum se întâmpla cu oficiile de propagandă ale altor state reprezentate la Vichy. Nici proiectul secretarului cultural de la Vichy de a aduce conferențiari de valoare, precum I. Petrovici, G. Brătianu și Tudor Vianu, care să promoveze valorile culturii și spiritualității românești în cadrul „Academiei de humanism”, nu a găsit susținere la superiorii din centrala Afacerilor Externe… Atât la Vichy, cât și ca itinerant în tot sudul Franței, la Montpellier, Toulouse sau Marsilia, tânărul diplomat român a cultivat relații de prietenie și colaborare cu confrații francezi, nu în interes propriu, ci în folosul țării și națiunii sale, dovedindu-se totodată un adversar al iredentismului și șovinismului (cap. „Pentru contracararea «luminilor noi» ale iredentismului”).
Secretarul de presă și cultural inițiază o serie de acțiuni menite a promova cultura și literatura română în Franța, atât prin proiectarea unui număr tematic al revistei „Pyrénéés”, cât și prin contactarea unor intelectuali și reputați specialiști, precum: prof. univ. Paul Hénry de la Facultatea de Litere a Universității din Clermont-Ferrand, fost director al Institutului Francez din București până în 1932 și autorul unei lucrări despre „Napoleon III et les peuples”, în care este evidențiat sprijinul acordat de acesta în recunoașterea pe plan european a Unirii Principatelor din 1859; prof. Serrailh, rectorul Universității din Montpellier; editorul Jean Vigneau din Marseille; traducătorul (din poezia argheziană) Edouard Valla; Jean Rivain, președintele Academiei Internaționale de Humanism; R. Massot, prim-redactor al ziarelor „Marseille-Matin” și „Marseille-Soir”; industriașul Arthur Richardou capacitat în ideea creării unei Camere de Comerț româno-franceze…
În toamna lui 1944, după pătrunderea în țară a Armatei Roșii „eliberatoare”, tânărul Eugen Ionescu nu dă curs solicitării de a reveni în țară, alegând libertatea. Urmărea de aproape evoluția evenimentelor și intuia exact „suflul nociv comunist de factură moscovită” al comunizării României.
În 1945, el trimite revistei „Viața Românească” un prim grupaj de impresii sub titlul Scrisori din Paris, urmat de un al doilea: Scrisori din Franța – Fragmente dintr-un jurnal intim, care au trezit „mari valuri politice”. Scriitorul făcea o radiografiere a societății românești, măcinată de „răul politic” al vremii, constatând că ofițerimea română, animată de o „bestialitate complexă”, constituie „produsul cel mai josnic al spiritului mitocan și burghez român”. Nu erau iertate de etichetări incriminante nici „magistratura” ori „casta diplomatică”, cu atât mai puțin „financiarii și industriașii pe care răul politic s-a sprijinit”. „Orice autoritate tinde să devină abuzivă”, constata indignat tânărul publicist stabilit în Franța.
Intrigați de adresa directă a „Scrisorilor” ionesciene, oficialii de la Ministerul de Război consideră că, prin paginile publicate, „Armata Română este grav insultată, ceea ce a provocat o profundă nemulțumire în rândurile tuturor ostașilor”. Cu atât fapta este mai gravă cu cât autorul nu era altul decât un slujbaș al diplomației românești pe meleaguri franceze… Cazul fostului secretar cultural va fi deferit justiției, în acest proces implicându-se instituții precum Parchetul Curții Marțiale a Corpului 2 Armată, Direcția Justiției Militare din Ministerul de Război, Ministerul Afacerilor Externe . „Inculpatul” avea să fie judecat și condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru „infracțiunea de ofensă a armatei” (el, care fusese angajat în diplomație, prin grija altor oficiali, tocmai pentru a scăpa de mobilizarea pe front!), apoi la 6 ani închisoare corecțională, 100.000 lei amendă și 5 ani interdicție corecțională pentru „infracțiunea de ofensă a națiunii” – pedepse prevăzute de codul penal, urmând să se execute pedeapsa cea mai mare.
Recursul în supraveghere a avut loc mai târziu, la 18 septembrie 1962, odată cu politica externă de destindere și cu deschiderea țării noastre spre Occident, îndeosebi spre Franța. Între timp, reputația autorului dramatic Eugen Ionescu devenise internațională prin piese ca: Lecția, Scaunele, Victimele datoriei, Amadeu, Jacques sau supunerea, Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare, Fotografia Colonelului, Note despre teatrul de avangardă (eseuri), Pietonul văzduhului…
Recursul, declanșat din oficiu de procurorul general, va stabili că „fapta imputată inculpatului drept ofensă a armatei nu întrunește trăsăturile caracteristice ale acestei infracțiuni și prin urmare în mod nelegal a fost sancționat pentru săvârșirea ei”, sentința fiind casată „în numele poporului”.
În 1970, Eugen Ionescu va fi ales membru al Academiei Franceze, doctor honoris causa la mai multe universități din Europa și America.
Studiul documentar al diplomatului de carieră, dl Nicolae Mareș, privind activitatea lui Eugen Ionescu în cadrul Ministerului Propagandei – ca secretar de presă („diurnist”) la Legația din Vichy, transferat apoi la Marsilia (1 dec. 1942) și revenit la Vichy (1 aprilie 1943) ca secretar cultural principal și avansat ca al doilea secretar la 1 iunie 1994 – este unul temeinic, beneficiind de nu mai puțin de cinci Anexe (cu facsimilarea unor rapoarte, informări și fișe de activitate, dar și cu reproducerea „Scrisorilor din Franța” și a Testamentului publicat în 1994 în „Le Figaro litteraire”).
Abordat în mai multe ipostaze, prin studii publicate în unele periodice („România literară”, „Diplomat Club” ș.a.), subiectul este adunat acum într-un studiu coerent, menit a lumina „perioada diplomatică” din viața lui Eugen Ionescu, fără de care nu poate fi înțeleasă evoluția ulterioară a personalității scriitorului, îndeosebi momentul opțiunii pentru Occident. Decizie destul de inspirată cu consecințe din cele mai spectaculoase în cariera de dramaturg și de teoretician al „avangardei” teatrale din deceniul al șaselea al sec. al XX-lea, a ceea ce îndeobște numim „teatrul absurdului”.
Zenovie Cârlugea
