Din Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii, aflăm că întâlnirea Mântuitorului cu vameşul Zaheu ne prilejuieşte o reflecţie profundă asupra condiţiei omului pierdut şi rătăcit în vâltoarea evenimentelor de tot felul, care, întâlnindu-L pe Dumnezeu-Cuvântul ziditor de vieţi şi destine, deodată are o revelaţie deplină asupra menirii întoarcerii noastre la pocăinţă.
Dumnezeul care cunoaşte toate gândurile omului rătăcit şi aproape pierdut în ceea ce spunem că înseamnă noianul veiţii acesteia pământeşti, iată, căutând spre credința și râvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicându-i: “Zahee, grăbește-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu“ (Luca 19, 5), iar în felul acesta înţelegem ce poate face o inimă care-L iubeşte pe Dumnezeu, când vine întru cunoştinţa păcatelor sale spre a câştiga milă şi îndurare de la Dumnezeu!
“Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am năpăstuit…”
Evanghelia ne relatează că atunci când a venit Mântuitorul în casa lui Zaheu, mai marele vameşilor, acesta ştiind că este socotit de toți om păcătos și văzând pe mulți că sunt invidioși de faptul că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator și nevrednic înaintea Lui pentru păcatele nenumărate ce le-a făptuit, a zis către Mântuitorul: “Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“ (Luca 19, 8), poate ca o răsplată a răscumpărării vieţii acesteia care nu se reduce la pungi de arginţi sau la dregătorii! De bună seamă că în momentul în care Zaheu a auzit că a venit Hristos în cetate, i s-a născut dorinţa de a-L cunoaşte pe Hristos şi a ieşit în drum, dar pentru că era mic de statură, nu putea să-L vadă şi în consecinţă, a alergat înainte ca un copilaş, s-a căţărat într-un copac din marginea drumului şi de acolo aştepta să treacă Hristos, ca să-L vadă. Această dorinţă puternică a lui Zaheu a remarcat-o Iisus Hristos, Care cunoaşte inimile oamenilor, şi a hotărât să-i îndeplinească dorinţa puternică şi să-i răsplătească bunăvoinţa. În ultimă instanţă, dacă Zaheu n-ar fi avut această râvnă, această aplecare smerită, Hristos nu Şi-ar fi ridicat privirea spre el. Dar Zaheu a dat dovadă din plin că a meritat interesul Lui Hristos. Au fost şi alţi oameni în jur, dar niciunul nu s-a dovedit că merită onoarea de care a fost învrednicit Zaheu, iar întâmplarea cu pricina demonstrează că fiecare om este creatorul sorţii lui, în ideea că Dumnezeu a dat omului şi minte, şi inimă, şi conştiinţă, şi libertate, ca să se gândească, să judece şi să ia hotărâri care să fie spre folosul personal şi spre propăşirea tuturor celor dragi lui. Că bine zice vorba din popor: “Cum îţi aşterni, aşa vei dormi”, iar prin aceste exemple se demonstrează că omul este creatorul viitorului său, al propriului destin! Prin extensie, fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toți suntem biruiți de lăcomie, de zgârcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăință, iar multe dintre casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca și în sinele nostru, stăpânește mândria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrânare, pentru beție, pentru cele trecătoare. De aceea sunt și atâtea boli, certuri și dezbinări în familiile creștinilor, pentru că puțini mai sunt cei care-L caută din inimă şi cu multă râvnă pe Dumnezeu și doresc cu adevărat mântuirea sufletului lor!
Întoarcerea din rătăcire a lui Zaheu şi osârdia cea mare a lui de îndreptare
Vameşul Zaheu şi-a dorit “lucrul bun”, pentru că el a dorit să vadă şi să se apropie de Hristos, prin aceasta el fiind şi primul simbol al pocăinţei. De fapt, semnul pocăinţei începe ca o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorinţelor de a îmbrăţişa credinţa şi iubirea întru viaţa cea adevărată. Zaheu este mic la stat şi în felul său neînsemnat ca om, păcătos şi mărginit, dar, totuşi dorinţa lui a biruit peste toate acestea, pentru că el a atras atenţia Lui Hristos şi L-a adus pe Mântuitorul în casa lui. Poate că acesta se dovedeşte primul semnal, deci, prima vestire, prima invitaţie care ne este adresată fiecăruia dintre noi, de a conştientiza ceea ce avem cel mai profund şi mai adevărat în firea noastră, de a trezi setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi înşine, chiar dacă nu ştim prea bine acest lucru! Iar atunci când ne abatem de la acest Absolut şi îl părăsim, dorinţele noastre ne transformă într-o “mistuire” zadarnică şi într-o zbatere în van! Vedem ce înseamnă întoarcerea din rătăcire a lui Zaheu şi osârdia cea mare a lui de îndreptare! Mai vedem că nimeni din cei de faţă nu l-a acuzat în faţa Mântuitorului de nedreptăţile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului Lui Dumnezeu, Zaheu singur s-a judecat pe sine vinovat şi dator, făgăduind în acest fel ca să dea jumătate din averea sa la săraci, iar dacă a nedreptăţit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult. Prin marea substanţă a conotaţiilor sale, Cuvântul Lui Dumnezeu ne invită să-i privim pe toţi cei din jurul nostru cu inima iertătoare care pedepseşte câte puţin pe cei vinovaţi şi îi admonestează doar pentru a le reaminti păcatele, pentru ca, odată îndepărtată răutatea, să creadă în El. Este impresionantă această atitudine răbdătoare pe care o manifestă Iisus cu cei din mulţime, pentru a înţelege că Mântuitorul a venit printre noi, nu pentru a condamna, ci pentru a căuta şi salva pe cine este pierdut, iar acesta trebuie să fie şi felul nostru de a vedea lucrurile, chiar şi stilul nostru de viaţă.
“S-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiul lui Avraam”
Poate că de multe ori, ca şi responsabili de comunităţi sau ca şi simpli credincioşi, preferăm să lucrăm numai cu cei pe care îi credem persoane corecte şi drepte, iar încet ne obişnuim cu ceea ce facem duminică de duminică, în sărbători şi în zile normale. Fără să ne dăm seama, însă, prevalează rutina, obişnuinţa, iar semenilor noştri sfârşim prin a le cere lucruri la fel de normale şi de obişnuite, fiindcă nu ne vine în minte, aşa cum a făcut Iisus cu Zaheu, să-i spunem cuiva: du-te să faci şi tu ceva bun, un lucru deosebit de folositor, pentru că astăzi vin în casa ta. Mulţi dintre noi am pierdut gustul misiunii, poate mai mult chiar, am închis poarta celor pe care îi considerăm persoane cu grad mare de risc, persoane marginalizate. Dar, poate că şi ei trăiesc tocmai pentru a ne atrage atenţia! E suficient doar să ne gândim la atâtea persoane sărace în adevăratul sens al cuvântului, să ne gândim la cei care, la fel ca acest Zaheu, sunt puşi la colţ şi stigmatizaţi, ca să nu mai vorbim de faptul că prea puţin privim la “vameşii” de astăzi şi la prostituatele care se vând pe arginţi, la categoriile extreme, la acei pe care nu dorim să-i vedem la uşa noastră, pe strada noastră, în tramvaiul sau autobuzul cu care mergem la serviciu sau la piaţă, precum nici în trenul cu care călătorim spre destinaţie! Mustrarea propriei conștiințe i s-a făcut lui Zaheu aspru judecător, spre a hotărî singur acest mijloc de îndreptare în fața Preaînduratului nostru Mântuitor, iar această hotărâre a lui de îndreptare a fost primită de știutorul inimilor, Dumnezeu înomenit, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale și ca o arvună a mântuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul cuvintele: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiul lui Avraam“ (Luca 19, 9). Da, oameni buni, Dumnezeu mântuieşte cu bunătate omul rătăcit şi pierdut în ceaţa păcatului, pentru că ştiința cea atotcuprinzătoare și fără de margine a Lui Dumnezeu privește spre toate inimile oamenilor care trăiesc pe acest pământ! Iar dacă vede o inimă înfrântă și zdrobită pentru ceea ce a greșit înaintea Lui, Dumnezeu nu o pedepsește (Psalm 50, 18), ci cu mila și cu Harul Său o luminează și o povățuiește să urmeze pe calea mântuirii. Dacă bunătatea și mila Lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greșiți și smeriți cu inima, care sunt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mântuiască, iar din Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia desluşim foarte bine un lucru deosebit: că Mântuitorul nostru Iisus Hristos știa cu adevărat păcatele lui Zaheu vameșul, iar pentru că a venit să găzduiască în casa mai marelui dregătorilor și l-a învrednicit pe acesta de iertarea păcatelor, cu siguranţă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a văzut și marea smerenie și râvnă pentru pocăință a lui Zaheu! Concluzia pe care o desprindem este aceea că omul, prin faptele lui bune sau rele, poate că este creatorul viitorului său. Dar, deasupra tuturor stă Dumnezeu, Cel Care, fără să anuleze voinţa omului, se îngrijeşte cu nesfârşită dragoste de întreaga Lui creaţie, de mântuirea omului pierdut şi rătăcit!
Profesor, Vasile GOGONEA
