Pericopa Evanghelică a Duminicii a 18-a după Rusalii, ca într-o frescă bizantină de la Porţile Orientului, relatează despre întâmplarea Pescuirii minunate prin care Dumnezeu ne cheamă să-L urmăm în corabia Apostolilor, dar, dincolo de orice tentaţie picturală, credem că
mesajul acestui text se dovedeşte atât de limpede, mai limpede decât apele mării în care Domnul a făcut minunea pescuirii Sale minunate. Scopul Pericopei acesteia se dovedeşte pilduitor, ca un îndemn care ne face să conştientizăm, să înţelegem că fiecare în parte, dar şi împreună, trăim spre a-L urma pe Dumnezeu, de a fi împreună cu El, aici, pe pământ, dar, mai ales în Împărăţia cerească, în Raiul pe care omul l-a pierdut tocmai prin neascultare şi îndepărtare de Dumnezeu.
Pentru aceasta, Hristos ne cheamă la El în fiecare clipă, ne cheamă să-L urmăm necondiţionat, cu aceeaşi inimă bună ca şi acei pescari deveniţi Apostoli, iar pe măsura credinţei noastre, nu avem niciun motiv ca să nu-L urmăm, pentru că orice scuză am încerca, fiecare dintre noi trebuie să râmânem în corabia Bisericii şi să-L urmăm spre limanul mântuirii noastre.
„Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni”
Se istoriseşte că într-o bună dimineaţă, Domnul Iisus Hristos se duse lângă lacul Ghenizaretului, căruia i se mai zicea şi Marea Galileii, unde văzu două corăbii din care pescarii coborâseră şi tocmai îşi dregeau mrejele. Se pare că ei, toată noaptea aruncaseră năvoadele, dar nu pescuiseră nimic, şi deodată, Domnul Hristos se urcă în corabia lui Simon Petru şi-L rugă s-o depărteze puţin de la uscat. După ce sătură mulţimile cu sfintele Lui învăţături, vorbindu-le din corabie, îi zise apoi lui Simon să meargă cu corabia mai în larg şi să lase mrejele în apă la pescuit. “Învăţătorule, răspunse Simon, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele în apă”. Abia le aruncă Apstolul şi mulţime de peşti se prinse în mreje, încât acestea stau să se rupă. Simon a făcut atunci semn tovarăşilor săi din cealaltă corabie ca să vină să le ajute, fiindcă pescuirea a fost atât de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde. Desigur, văzând o asemenea minune, pe ucenici i-a cuprins o mare frică, iar Petru căzând în genunchi la picioarele Lui Iisus i-a zis: “Du-te de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos”! Poate că o spaimă deosebită îl cuprinsese pe el, ca şi pe toţi ceilalţi, de pescuitul atâtor peşti. Domnul Iisus a zis, însă, către Petru: “Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni”! Trăgând ei corăbiile la uscat, au lăsat totul şi-au mers după El. Din marea înţelepciune a Pericopei desprindem câteva învăţături folositoare pentru mântuirea sufletului nostru. În primul rând, descoperim că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat, căci cine putea să fie acesta de care ascultau marea, vânturile şi peştii, dacă nu Creatorul tuturor? Peştii cei necuvântători, când au simţit asupra apei în corabia lui Petru pe Ziditorul lor, au venit cu grămada ca să-L vadă şi să-I asculte Cuvântul. Aşa s-au lăsat prinşi în mrejele apostolilor şi scoşi afară la uscat, la porunca Domnului Hristos. Se poate spune că această minune a fost înfricoşătoare pentru ucenicii, care, simţind dumnezeirea Lui Iisus, au fost cuprinşi de teamă, motiv pentru care Apostolul Petru, plin de spaimă, a îngenuncheat înaintea Lui şi cu frică L-a rugat să se depărteze de el, că e plin de păcate. Această minune i-a uimit, pentru că niciodată, în viaţa lor, nu prinseseră atâţia peşti, mai ales că erau după o noapte de trudă zadarnică.
Tocmai ascultarea lui Petru, l-a făcut să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu
Iată, deci, am putea vorbi de o trudă zadarnică, pentru că în van se trudeşte omul singur, numai cu înţelepciunea lui, ca să facă ceva în noaptea păcatelor. Fără ascultare de glasul Lui Dumnezeu şi de poruncile Lui, nu face nimic, aşa cum n-au putut să facă nimic mulţi oameni care s-au lăsat târâţi prin ceea ce se dovedeşte a fi noroiul poftelor, al ambiţiilor nestăpânite. Aceştia, neascultându-L şi chiar dispreţuindu-L pe Dumnezeu, n-au putut să facă ceva în viaţa aceasta, căci pe mulţi îi vedem cum se ridică, mergând bine, sporind cu treburile, dar, deodată, prăbuşindu-se în cea mai mare mizerie şi spulberându-li-se toată agoniseala lor în câteva clipe. De ce? Pentru că nu şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi n-au vrut să asculte de cuvântul Lui, pentru că nu au căutat corabia Bisericii Lui şi a ucenicilor Săi. Tocmai ascultarea lui Petru, din Evanghelia Duminicii acesteia, l-a făcut fericit şi l-a făcut să-L cunoască pe Fiul Lui Dumnezeu! Acesta era ca un semn pentru el, ca atunci când va propovădui lumii cuvântul lui Dumnezeu, să aibă puterea convingerii şi să-i aducă pe oameni de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la puterea satanei la Dumnezeu. Iată că, într-adevăr, Domnul Iisus îl făcuse pescar de oameni, după cum îi spusese la Marea Galileii. Apostolul Petru avea frică de Dumnezeu, pentru că el se simţea păcătos, simţea distanţa cea mare dintre om şi Dumnezeu. Iar această frică de Dumnezeu trebuie să o avem noi, oamenii, în tot locul şi în tot timpul, nu doar atunci când suntem în primejdie şi când vedem moartea în faţa ochilor. Cine are frică de Dumnezeu, acela capătă înţelepciune şi află calea cea adevărată şi dreaptă, pentru a se feri de păcate în tot locul. Tot omul cu frică de Dumnezeu ştie că ochiul atoatevăzător al Dumnezeului cel neadormit îl poate vedea oriunde, căci deasupra noastră, sus, este ochiul Lui cel senin care priveşte şi vede căile noastre. Dar, omul nelegiuit, orbit de păcat, nu are simţul acesta bun şi folositor care l-a avut Petru şi ceilalţi ucenici dimpreună cu el. Omul netrebnic e departe de Dumnezeu şi n-are frică de El. Omul fără frică de Dumnezeu n-are nici milă, nici ruşine de aproapele său şi se face şi pildă rea semenilor săi. Poate că astfel se fac toate păcatele, fără frică de Dumnezeu! Privim cu atenţie şi desluşim că această minune i-a speriat pe mulţi oameni şi i-a făcut să creadă că numai Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ei au înţeles că toţi şi toate se supun şi ascultă de glasul Lui. El este Domnul cerului şi al pământului, Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. De aceea, mulţi au lăsat toate şi au mers după El, fiind martori şi la alte minuni care mai de care mai înfricoşătoare şi mai mari.
“…şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă”!
Dar, oameni buni, mulţi creştini au unele păreri greşite, considerând că Domnul Hristos făgăduieşte oamenilor fericirea numai în viaţa cea de dincolo, nu şi aici, pe pământ, dacă păzesc şi ascultă poruncile lui Dumnezeu. Unii zic, în disperare, că aici, pe pământ, sunt chinuiţi, necăjiţi şi suferă, chiar dacă ascultă sau nu ascultă de cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că, mai bine să nu asculte, să nu se ştie dacă există viaţă veşnică şi mai bine să se lupte să trăiască fericiţi pe pământ, căci ce va fi dincolo, nu se ştie! Cu totul altfel desluşim, însă, roadele ascultării Apostolului Petru, care au început a se arăta cu minunea pescuirii de peşti, iar apoi au crescut foarte şi s-au înmulţit spre slava Lui Dumnezeu, prin vânarea atâtor suflete către Împărăţia lui Dumnezeu. Atât el, cât şi toţi Sfinţii Apostoli, au devenit, prin ascultare faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiţi pescari de oameni. Dar, bunilor creştini, fiindcă ne este cuvântul despre ascultarea de Dumnezeu şi despre roadele ce se nasc din ea, poate e bine să ştim că acela care ascultă de Dumnezeu şi cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce îl povăţuieşte pe calea mântuirii, cu toţii vor avea aceeaşi răsplată, deoarece Însuşi Mântuitorul a arătat acest lucru, spunând: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Simon şi ceilalţi Apostoli au înţeles foarte bine că e important să-L urmeze pe Domnul! Ei au lăsat totul, şi nu au pierdut nimic, fiindcă aveau să câştige tot Cerul! Domnul le-a cunoscut inima, de aceea i-a ales pe ei. Ei aveau să mai meargă cu Domnul pe mare şi în alte dăţi, iar El avea să-i salveze în multe rânduri de pericole, de furtuni şi de încercări. Au înţeles că Domnul este gata să-şi ducă prietenii la liman. Au înţeles că lângă El este bine, că lângă Domnul Iisus Hristos, orice încercare, greutate sau suferinţă este mai uşor de îndurat şi de trecut. El este mâna salvatoare, braţul care întăreşte, Cuvântul care îmbărbătează şi dragostea care mântuieşte. Ei au înţeles asta şi L-au urmat! Iar Domnul şi-a respectat făgăduinţa şi i-a făcut pescari de oameni. El i-a trimis la pescuit pe marea vieţii acesteia, în lumea aceasta ca o mare învolburată, plină cu peşti de tot felul. I-a trimis să pescuiască oameni, să-i aducă la Domnul pe cei ce au auzit chemarea Sa mântuitoare şi au urcat în corabia Bisericii! Astfel, Duminica a 18-a după praznicul Rusaliilor, ne aminteşte această întâmplare minunată din perioada activităţii Mântuitorului pe acest pământ, una plină de învăţăminte folositoare, pentru că nimic din ceea ce a făcut sau a spus Domnul nostru Iisus Hristos, nu a fost la întâmplare. În fiecare cuvânt, ca şi în gesturile sau în înfăptuirile din existenţa Sa pământească, Mântuitorul ne-a transmis un mesaj divin, o învăţătură dumnezeiască, o invitaţie la Împărăţia dumnezeiască, iar pescuirea minunată a fost o întâmplare care s-a adresat în mod special Apostolilor, dar nu numai acestora!
Prof. Vasile Gogonea
