Adrian Frăţilă este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi poeţi ai literaturii noastre contemporane, care prin anii 1970-1989 era un „răsfăţat“ al unor reviste de prim rang din ţara noastră, Luceafărul, Amfiteatru, Ramuri, Vatra, Flacăra şi altele. În anul 1977 i-a fost acordat premiul pentru poezie al revistei Luceafărul.
A debutat editorial cu volumul intitulat „Echinocţiul de fiecare zi“, versuri, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978. Au urmat apoi alte volume de versuri, bine primite de critica literară. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România începând din anul 1997.
Recent am primit de la poetul Adrian Frăţilă două minunate volume de versuri, ambele tipărite anul trecut. În cele ce urmează voi face referire la volumul intitulat „La arat văzduhul“, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2013. Însuşi titlul acestei cărţi, tipărită în condiţii grafice excepţionale, mi se pare o metafotă sugestivă, cum numai un poet talentat este capabil să o aşeze pe coperta unui volum de versuri.
De mult timp nu am mai avut ocazia să lecturez o poezie atât de curată, facilă, patetică, muzicală, care merge direct la sufletul cititorului, emoţionându-l şi impresionându-l totodată: „Întruchipând suprema risipire / Această rugă-ngenuncheată-n os / Care înalţă trestia subţire / O rază e-de soare dureros // În suflet viscoleşte-a despărţire / De trupul ce se năruie frumos / Armonizate cu întreaga fire / Zăpezile au miez de abanos-“ (Iubirea-pag.33) sau „Pe-un aşternut de soare şi emoţii / Care nu-i mult mai sus ca firul ierbii / Pun cerul toartă la minunea roţii / Şi scap acolo vulturii superbii // Iubire şi revoltă mă-ntrupează / În mine fructe cad, lumina ţipă / Dar iată-mă: eu sunt această rază / Pe care-o sui aripă cu aripă“ (Iată-mă – pag.9).
Adrian Frăţilă, poetul capabil să „îmbrace cu frunze o pădure“ (pag.45) să poarte-n „raniţă un câmp înmiresmat“(pag.46) „să tragă eternul la măsea“ (pag.35) sau să iasă în calea iubitei „cu un mănunchi de raze-n gură“ (pag.25).
Consecvent în discursul său liric, Adrian Frăţilă dovedeşte, prin tipărirea fiecărui nou volum, că stăpâneşte tehnica versificaţiei clasice, capabilă să radieze o muzicalitate care încântă auzul cititorului: „Un fluture se-ncurcă în perdea / Paralizat de-o flacără puţină / O, suflete al meu, nu sângera- / Poţi umple noaptea toată cu lumină // Mi s-ar părea că geamurile ard / Şi-n zidul casei gravitează stele / Numai că bolta scutură un fard / Sub care-ngheaţă gândurile mele“ (Fard-pag.28).
Toate poeziile grupate în acest volum se remarcă prin modernitatea caligrafierii unor metafore memorabile, care surprind prin prospeţimea şi acurateţea lor. Într-o poezie antologică poetul „nedumerit în zgura solară“ ne promite că se „retrage cinci milenii iară / în universul unei piramide“ (Iată-mă – pag.9).
Sinceritatea construcţiilor lirice, nonşalanţa unei rostiri ce trădează o uşurinţă a versificaţiei, dar şi expresivitatea limbajului care lasă impresia că avem în faţă adevărate bijuterii poetice, sunt doar câteva dintre calităţile acestui „prospăt“ volum semnat de harnicul poet Adrian Frăţilă, un talent înnăscut, care, cu siguranţă, ne va oferi şi alte surprize plăcute, prin viitoarele sale cărţi.
Fără să alunece într-un patetism ieftin, semnatarul acestui volum reuşeşte să-şi contureze un univers melancolic specific unui poet „contaminat de poezie“, mereu îndrăgostit de frumuseţile lumii înconjurătoare, subjugat frământărilor ce nu-i dau pace.
Versurile sale curg spre o oază de lumină asemeni unor valuri neastâmpărate ce grăbesc parcă un fluviu să ajungă la ţărmul unei mări, aparent liniştită: „De-a lungul urmelor caprine / Crestează roca pumnii calzi / În munţii cu vibrări marine / Visând o clipă că te scalzi“ (Locul-pag.19).
Abundenţa de metafore din versurile lui Adrian Frăţilă lasă impresia unei livezi înflorite, care atrage şi impresionează prin colorit, prospeţime şi parfum. Poezii scrise într-un registru al candorii, proaspăt şi inconfundabil, semnate de un poet care nu s-a abătut de la drumul său, indiferent ce „vânturi“ ale modei i-au ieşit în cale. Un poet stăpân pe uneltele sale, în stare să ne umple sufletele cu miresmele unei dimineţi senine. Un talent cum mai rar ne este dat să întâlnim printre poeţii literaturii româneşti a prezentului.
Fără îndoială, „La arat văzduhul“ este cartea unui poet ce „se mişcă“ în voie prin spaţiul, uneori incomod, dintre scrierea poeziei şi trăirea sentimentelor declanşate de aceasta.
Am să citez, în finalul acestei scurte cronici, o formidabilă poezie pe care poetul a aşezat-o la finalul acestui volum: „De ce-mi tot pomeniţi de zbor / Cuvintelor aripilor ? // O rădăcină sângerie / Mă ţintuieşte pe hârtie // De ce-mi tot pomeniţi de zbor / Aripilor cuvintelor ?“ (Rădăcină-pag.75).
Ioan VASIU
