Istorica răbdare a lui Dumnezeu în reînvierile umane dovedeşte că viaţa e de regulă aşa cum şi-o fac oamenii. Caracterul deosebitor al ei determinat de însuşirile naturii spirituale a omului. Dacă omeneşte omenirea voeşte ca viaţa să şi-o schimbe în bine, ca în lume să se mărească suma şi cercul lucrurilor bune şi a adevărului, ea trebuie să renască spiritualiceşte, trebuie să-şi ridice nivelul propriu, să-şi potenţeze energia în serviciul adevărului şi al iubirii.
De aceea zicea Mântuitorul Iisus Hristos când predica pe munte cu o apăsare deosebită, că pentru cei ce se pregătesc pentru împărăţia lui Dumnezeu e inevitabilă urcarea datorinţelor morale: „Voi aţi auzit cum se spunea celor bătrâni (înaintaşi): să nu omori, să nu răpeşti viaţa de la nici un om – cam aşa zicea Mântuitorul – dar eu vă zic aşa, nu supăra pe fratele tău cu mânie de prisos şi teme-te chiar şi de aceea de a-l ofensa cu cuvântul, de a-i ataca cu cuvinte demnitatea sa de om. Aţi auzit cum se spunea celor din vechime, fiţi curaţi, nu faceţi ca trupul vostru, menit să fie lăcaş pe seama spiritului lui Dumnezeu, să devină unealtă în mâna instinctelor rele ale cărnii! Iar eu vă zic aşa: feriţi-vă şi până de gânduri spurcate şi întoarceţi-vă privirea de la tot ce poate să păteze curăţenia intenţiunilor umane! Aţi auzit cum se spunea bătrânilor: împlineşte făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi cutremură-te când te gândeşti să-ţi calci jurământul! Eu vă spun azi: Sfânt să fie fiecare cuvânt al vostru şi adevărul să-l vorbiţi totdeauna, chiar şi fără jurământ. Când e da, să ziceţi da, când e nu să ziceţi nu! Imperativ categoric: nu răsplătiţi deloc răul iarăşi cu rău, ci dacă te loveşte cineva peste obraz, nu răspunde tu tot aşa, ci fără a te înfierbânta spre provocare, fără a face imputări supărăcioase, supune-te voinţei celui ce te-a ofensat. Răzbunarea adună rău la rău sau rău lângă rău, ea toarnă ulei în foc şi face să crească flacăra duşmăniei. Dar blândeţea şi iubirea de pace dezarmează ura, îmblânzeşte mânia şi face ca volniciile dure să ajungă singure în confuziune. Antichitatea spunea, ca să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. Reînvierea umană spune: să iubiţi pe toţi oamenii şi să urâţi numai faptele lor rele. Urmăriţi răutatea, stârpiţi minciuna, nimiciţi volniciile şi fariseismul, dar facă-vi-se milă de aceia care stau în serviciul acestora. Cei ce-i urmăresc sunt mai nefericiţi decât urmăriţii şi împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi atinsă de ei. Inima lor e împietrită, mintea lor e tulburată. Ei nu ştiu ce fac. Rugaţi-vă deci pentru ei şi faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi! Pentru că în viaţă, întocmai ca într-o cămară plină de comori, nu trece fără urmă nici o singură faptă omenească, nici un cuvânt, nici o idee, nici o singură mişcare a inimii. Fiecare lasă o urmă, fiecare influenţează într-o formă ori în alta, ori spre bine, ori spre rău, asupra caracterului general al vieţii ce ne înconjoară. Umani şi sublimi să fim deci în mare şi în mic. Credincioşi legilor morale şi căutători întotdeauna şi pretutindenea să ne apropriem de împărăţia lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui!” În reînvieri umane cam de acest cuprins e expus în cuvinte puţine, opul legiuitor al Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă legile acestea nu trec în carnea şi în sângele omului, dacă nu-i schimbă natura spirituală, dacă nu devin forţe de viaţă pentru el, izvor răcoritor din care să se adape interiorul său – pe seama omului, pe seama unui astfel de om, nu va veni niciodată împărăţia lui Dumnezeu: „Când va veni împărăţia sublimă, nu va veni cu zgomot extern. Nu va spune uite aici, uite colea, pentru că împărăţia lui Dumnezeu e în noi!” şi astfel istoria reînvierii umane în sublimitatea Evangheliei e o istorie a sufletului românesc încolţeşte în afunzimile inimii omeneşti şi în noi înşine trebuie să prindă rădăcini. Astfel condiţiile externe ale vieţii joacă rol foarte subordonat în croirea sorţii împărăţiei lui Dumnezeu. Succesul încolţirii şi al dezvoltării depinde numai de însuşirile interne ale omului. Se cere o anumită pregătire evanghelică-morală, egală unui mijloc spiritual. La reînvierea umană „nimeni nu poate veni la mine – spune domnul nostru Iisus Hristos – fie că Tatăl îl atrage, decât numai aşa, dacă o atragere, fie chiar şi neclară îl împinge spre Tatăl”. Aici se află explicaţia, cum de unii oameni, cu toate că le sunt date toate condiţiile favorabile externe pentru primirea adevărurilor, nu le primesc, pe când alţii iarăşi, pe lângă toate condiţiile nefavorabile, fără nici un motiv plauzibil, li se închină cu adevărat. (urmează)
Preot Iconom Alexandru Eug. Cornoiu
