Marele om de stat, Alexandru Ioan Cuza, cel care a unit sub sceptrul său cele două state româneşti-Moldova şi Muntenia(Ţara Românească) a rămas în conştiinţa poporului român ca cea mai remarcabilă personalitate a vremii sale- cel care în 1862, luna ianuarie, ziua 24 a consfiinţit Unirea deplină şi pe plan administrativ când s-a constituit primul guvern şi primul parlament al noului stat care a primit numele de România, iar capitala s-a stabilit să fie oraşul Bucureşti.
Acest eveniment remarcabil de constituire a României prin Unirea administrativă a Moldovei şi Munteniei(Ţara Românească) este datorat aspectelor decisive ale momentului istoric care a consacrat alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor al Moldovei în ziua de 5 ianuarie 1859 şi al Munteniei(Ţara Românească) în ziua de 24 ianuarie 1859.
Înălţarea lui pe tronul lui Ştefan cel Mare reprezintă „triumful vocei naţionale”. Tronul pe care fusese înălţat Alexandru Ioan Cuza devenise „tronul naţiunii”. Naţiunea l-a numit domn, conştientă că-şi încredinţa soarta unui om însufleţit de imperativele progresului, de ideea de a dezvolta „autonomia şi libertatea ţării”. El personifica principiul de unitate statală şi demnitate naţională.
Propus de partida naţională candidat şi la tronul vechilor Basarabi s-a bucurat de adeziunea deplină a maselor populare, numele său devenind repede cunoscut şi de cercurile largi ale opiniei publice din Ţara Românească(Muntenia).
Manifestându-şi imensa bucurie la vestea îndoitei alegeri, masele populare din Bucureşti l-au aclamat ca pe un domnitor nou, al unei singure ţări, chemat să inaugureze o epocă de mari reforme, de afirmare a unităţii naţionale şi întărire a independenţei patriei.
Primele măsuri legislative luate după constituirea noului stat care avea să poarte numele România, s-au referit la înfăptuirea unui şir de reforme menite să contribuie la dezvoltarea economică, socială şi politică a ţării.
Aceste măsuri legislative au înrâurit în primul rând Unificarea contribuţiei personale, organizarea armatei, impozitul pe sare, Consiliul de stat, Ţinerea actelor stării civile, Sistemul metric, Curtea de Conturi, Camera de comerţ etc.
Magazinul Istoric, nr.1(106), anul X, din ianuarie 1976 prezintă pe coperta întâi semnătura lui Alecsandru Ioan. Se vede foarte bine că domnitorul ales a folosit ortografia vremii sale semnându-şi numele cu „cs” la fel ca, de altfel, şi Alecsandri.
Schimbându-se mereu ortografia de către Academia Română, datorită evoluţiei limbii române, „cs” a fost scris precum se rosteşte. Adică „x”.
Surprinde neplăcut faptul că manualele de istorie şi cele de limba şi literatura română, ca şi alte publicaţii scriu numele lui Alecsandru cu „x”. Aşa cum se respectă scrierea numelui lui Alecsandri, considerăm că trebuie respectată şi ortografia adoptată de Alecsandru Ioan pe care şi-a pus-o în toate semnăturile de pe documentele vremii sale. El a fost contemporan cu Vasile Alecsandri.
Este foarte greu de schimbat mentalul actual, dar îl putem influenţa pe cel viitor.
Pentru adevăr!
Prof. Gheorghe I. Drăghici-Slăvuţescu
