EMINESCU ŞI MISTIFICĂRILE POSTERITĂŢII SALE (II) – De la pretinsul „asasinat” maiorescian la negarea şi „beatificarea” din zilele noastre!

2.De aici, unii „cercetători” au scornit o întreagă poveste, punând cap la cap, în mod jenant, lucruri care s-ar… lega şi care ar duce la concluzia „îndepărtării” lui Eminescu din gazetărie, prin declararea „morţii fizice” a intelectualului de excepţie pentru a-l discredita definitiv (prin gestul încătuşării în „cămăşoiul de forţă” şi internarea la „Caritas”!).

Poetul ar fi devenit „incomod” prin articolele fulminante împotriva guvernanţilor (după căderea conservatorilor în aprilie 1876, liberalii vor câştiga alegerile), în timp ce liderul opoziţiei T.Maiorescu intenţiona o colaborare cu aceştia. Într-adevăr, pactul are loc, lăsându-se cu slujbe frumoase pentru fruntaşii junimişti… „Timpul” dispare, prin absorbţie cu o altă publicaţie, iar opoziţia, ilustrată şi de ideile fulminantei gazetării eminesciene, sacrifică principii şi idei în… folosul ţării.

Se înţelege că, faţă de această situaţie nu tocmai confortabilă moral, nici Eminescu nu se simţea tocmai bine! Încă din 1881 poetul fusese trecut din funcţia de redactor principal pe o funcţie de simplu redactor, ceea ce nu înseamnă că ideile sale gazetăreşti ar fi fost amputate sau cenzurate. Nu mai aveau, pur şi simplu, importanţa ipostazică a editorialelor.

Noua situaţie politică internă şi externă îl determină pe diplomatul român de la Legaţia din Berlin, P.P.Carp, să-i scrie lui Maiorescu: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, ceea ce ar fi fost receptat drept directivă de „anihilare”, „nimicire”, „distrugere”!

Să amintim că, încă de la 1870, pe când se afla student la Viena, lui Eminescu i se intentase un proces penal în urma publicării a trei articole în revistele din Pesta, – „Albina” şi „Federaţiunea”, – în care era vizată politica de asuprire a românilor din Transilvania în condiţiile dualismului austro-ungar. Mai apoi, poetul făcea parte, la data încarcerării sale în „cămăşoiul de forţă”, din Societatea „Carpaţii”, reprezentând, faţă de poziţia moderată a lui Maiorescu, un fel de militantism naţionalist, gândind în perspectiva realizării idealului „Dacia Mare”, „Dacia Traiană”, fapt ce nu a rămas neconsemnat de agenţii serviciilor secrete austro-ungare. Dar de aici până a pune „îmbolnăvirea” poetului pe seama unei „strategii” maioresciene, a unui plan diabolic de îndepărtare din viaţa civilă, e drum lung… Înşine noi am publicat, la solicitare, un studiu pe această temă în revista newyorkeză „Graciuos Light” (An XIII, nr. 1, ian.-martie 2008, pp. 47-55): Eminescu în atenţia serviciilor secrete, unde, după evocarea întregului dosar de fapte şi probe, scriam:

„Părerea noastră în privinţa «morţii civile şi fizice a lui Eminescu» – pusă la cale de oficialităţile timpului pentru care poetul devenise un inamic public incorigibil – este puţin nuanţată, căci oricâte suspiciuni/coincidenţe ar exista, acum, privind faptele şi atitudinile de atunci, e lucru sigur că tratamentul cu «injecţii mercuriale» ţinea de practica medicală a epocii, iar unele demersuri ale junimiştilor în frunte cu Titu Maiorescu socotim a se fi făcut în buna credinţă a situaţiilor impuse, la lumina zilei şi în deplină acţiune publică…”

Dinamica spiritului eminescian, atitudinea sa uşor antidinastică şi anti austro-ungară, poziţia critică faţă de înfiinţarea unei mitropolii catolice la Bucureşti, militantismul său naţional (căruia i s-a zis „xenofob” şi „irident”), relaţiile nu prea relaxate cu unii „confraţi”, inclusiv cu buna sa prietenă, „iubita legitimă” Veronica (G.Călinescu) de prin 1881-82, consumul de energie zilnic la cote extrem de ridicate, incandescenţa eponimă a sentimentului de român autentic, dimpreună cu grijile şi lipsurile cotidiene, şi nu în ultimul rând „viaţa dezordonată” (T.Maiorescu) – toate acestea au reuşit să dea peste cap „maşinăria” minţii geniale, în mod irecuperabil, iremediabil şi tragic.

Aşadar, acolo unde ar trebui să vedem cursul faptelor în desfăşurarea lor cronologică şi firească, unii interpreţi văd numai „scenarii”, „cabale”, „asasinate morale şi fizice”. Mistificarea că Titu Maiorescu ar fi „regizorul principal al întregii afaceri” este o prostie, care aduce un deserviciu imens nu numai poetului, ci înseşi culturii române… Şi e cu atât mai grav cu cât astfel de „scenarii” sunt elaborate de filologi care au făcut, cândva, dovada unei bune receptări a eminescianismului precum Theodor Codreanu de la Huşi!

Implicarea „serviciilor secrete” ale vremii (care, desigur, existau şi îşi făceau treaba, fără a colabora cu protagoniştii incriminaţi şi fără a scoate cătuşele sau…pistolul!), asezonarea acestei fanteziste stratageme prin aportul Masoneriei (care, vezi doamne, nu ar fi agreat deloc militantismul poetului!) ar fi în măsură să ne explice ceea ce s-a întâmplat cu Eminescu în aceşti ani ai declinului şi morţii sale…

Un fel de telenovelă semănând confuzii şi o reflectare de oglindă strâmbă în mintea unui public mai puţin iniţiat în chestiune.

Eminescu a murit din cauza incriminantului tratament aplicat – „o fatală intoxicaţie mercurială” (repetăm, tratament la modă în vremea aceea în Europa). Nu a avut, aşadar, nici „epilepsie” (A. Şunda) ori „schizofrenie” (C. Vlad), nici lues în forma agravată a paraliziei generale (Fr. Iszac, G. Marinescu, P. Zosim ş.a.), ci o „psihoză maniacală depresivă mixtă evoluând pe un fond ereditar, agravată în mod fatal de tratamentul injectabil cu doze mercuriale” (dr. Ion Nica, dar şi părerea lui Maiorescu de la bun început).

Păi dacă şi acesta este diagnosticul pe care îl menţionează însuşi Th. Codreanu, de altfel, în „Dubla sacrificare a lui Eminescu” (1996), dar şi Ion Filipciuc, atunci tot eşafodajul aproximativ silogistic al scenariului privind „asasinarea” fizică şi morală a poetului se dovedeşte un trucaj ieftin, de păpuşi jucate în tradiţionalele bâlciuri …balcanice! Să îndepărtăm, aşadar, scaii agăţaţi de pulpana Poetului!

(va urma)