Misterioasa vorbire despre familie ca profil spiritual între moştenirea trecutului şi testele viitorului, precum şi parţial despre femeie şi aşezarea ei pe acelaşi grad de egalitate în rugăciune cu bărbatul, istoria Bisericii Ortodoxe şi perfecţiunile episcopale se întreabă care este atitudinea lumii creştine de azi faţă de arzătoarea problemă a hirotonisirii femeilor?
Şi unii şi alţii acceptă bineînţeles ca femeile să fie hirotonisite diacon. În Biserica primitivă, existau multe femei diacon. Ele ajutau mai des în botezarea femeilor adulte, desfăşurau activităţi partorale printre femeile parohiei. Ordinul diaconeselor nu a fost abolit niciodată în Biserica Ortodoxă, dar în secolul al şaselea sau al şaptelea n-a mai fost folosit şi până la urmă a dispărut din secolul al unsprezecelea, cu dorinţă de reînviere! Şi dacă femeile devin diaconi, oare pot de asemenea să fie hirotonisite şi preoţi? Marea majoritate a ,,parlamentului” ortodox consideră că acest lucru este imposibil. Hirotonisirea femeilor la rangul de preoţi contravine Scripturii şi Tradiţiei apostolice şi după două mii de ani nu avem nici un drept să facem inovaţii într-o problemă legată de familie şi începuturile Bisericii în mister creştinologic pe care am început deja să-l explorăm prin atacurile marelui apologet Testulian, care fac să se vadă în apologiile sale misterul Sfintei Treimi, al diaconului, al arhieriei, al unităţii în diversitate, al virtuţilor creştine, zicând:-,,Unde sunt acele vremuri-zice el-când femeia nu cunoştea alt aur decât cel din deget, pe care logodnicul îl împodobea cu inelul logodnei? Femeile întru atât se abţineau de la vin, încât pe o matronă, o siliră ai săi să moară de foame, pentru că a desfăcut peceţile de la pivniţa cu vinuri. Unde este acea fericită legătură a căsniciei, întărită cu aşa moravuri cinstite, încât în decurs de 600 ani de la întemeierea Romei, nici o casă să nu cunoască divorţul? Astăzi, zice el, corpul femeii se îndoaie sub greutatea aurului, iar de mirosul mult de vin, săruturile nu mai sunt posibile. Şi apoi…Cine a văzut la oştile creştine astfel de ticăloşii”(cap.VII.Apolog). Ca urmare a acestei concepţii, copilul e privit ca chip al lui Dumnezeu, de care părinţii îşi vor da seama în faţa Lui şi care prin curăţenia lor sufletească, prin nevinovăţia lor, sunt o icoană morală pe care cei maturi s-o aibă înaintea ochilor totdeauna.,,Lăsaţi copiii să vină la mine, căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”, e chemarea Mântuitorului. Şi cu drept cuvânt, acelaşi apologet, aruncă Romanilor învinuirea justă, că nesocotesc copilul şi-l aruncă cum a-i arunca o sarcină grea, la răspântiile drumurilor pradă întâmplării.,,Voi lepădaţi copiii voştri, ca ei să fie culeşi de pe stradă de milă de cel dintâi străin, care ar trece pe lângă el şi înstrăinându-vă de ei şi lăsându-i să fie adoptaţi de aceşti părinţi mai buni(idem cap.IX.) . Şi urmând mai departe consecinţele unui astfel de tratament barbar şi neuman, marele apologet adaugă:,,Rătăcirea aceasta se va întinde din generaţie în generaţie, aşa că sămânţa incestului va creşte în crimă, ca şi la animalele târâtoare, iar copiii de ieri, vor trăi în raporturi neîngăduite chiar cu proprii lor părinţi, întrecând în imoralitate şi pe Greci. Şi atunci, în faţa acestui dezastru moral, creştinismul se ridică, punând flacăra pură a castităţii pe altarul familiei.(urmează)
