În aceste zile dinaintea Naşterii Domnului, căutăm desăvârşirea marii taine prin care Iisus Hristos a luat chip de om şi s-a născut pentru mântuirea noastră. Nu aş dori să insist prea mult asupra momentului ca
atare, pentru că vom avea prilejul să o facem altfel, dar aş dori să amintesc faptul că în singura sa scriere în proză, Rainer Maria Rilke se adresează într-o pagină de mare intensitate unui poet tânăr, căruia îi spune: „Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. Şi când trece timpul şi tu vezi că numele tău circulă printre oameni, nu-l lua în seamă! Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. Şi tăinuieşte-l de toţi“! Prin urmare, să iei alt nume, pentru ca numai Dumnezeu să te poată chema! Poate că niciodată nu s-a scris ceva mai elocvent împotriva mândriei, primejdia clară, duşmănia vicleană a gloriei, cum o numeşte Rilke. Părinţii Bisericii o numesc slavă deşartă şi o consideră treapta cea mai perfidă în scara descendentă a lipsei de virtute, care aduce după sine toată cohorta de patimi, coborând omul spre iadul neînfrânării şi al păcatului. Dar, oameni buni, poate că nu e totuna a te mulţumi cu o haină modestă şi a nu dori un veşmânt strălucitor, cu a te îmbrăca în lumina lui Dumnezeu, gândind superficial că acesta este un lucru firesc! Atraşi de mii de pofte, unii dispreţuiesc cu uşurinţă poftirea unui veşmânt, dar, în lumina Lui Dumnezeu se îmbracă aceia care o caută neobosiţi prin toate nevoinţele şi se fac fiii luminii şi ai zilei în împlinirea poruncilor. Dacă şi noi avem certitudinea că ne naştem odată cu Mântuitorul, poate că şi cele ce depind de noi sunt legate de faptul că în faţa viitorului, fiecare stăm cu toate acumulările noastre, deci nu numai cu ceea ce suntem prin existenţa noastră conturată de Dumnezeu din materialul pe care l-a folosit pentru existenţa noastră. Chiar dacă ştim că e un fel de a zice „materialul lui Dumnezeu“, gândiţi-vă că începuturile omului sunt în nişte celule care nu se văd cu ochiul liber. De aceea, se poate zice că şi omul e creat din nimic, cum a creat Dumnezeu lumea, deşi nimicul acela nu-i chiar nimic, pentru că e totuşi un punct de pornire, o naştere, un început! E o minune, ceva extraordinar să te gândeşti, ce poate fi în lucrarea lui Dumnezeu un început uman care, de fapt, cuprinde şi alte începuturi, de alţii pornite!
Simţim cu nedumerire că e mare tentaţia de a ne erija în învăţătorii altora, că de multe ori, contradicţia dintre fapte şi vorbe este specifică omului căzut în descompunere morală. Unora ne este foarte greu să facem tot ceea ce spunem, tocmai pentru că fapta noastră nu poate cuprinde niciodată intenţiile şi cuvintele rostite. Să nu uităm că Sfântul Pavel ne îndeamnă ca atunci când dorim să fim povăţuitorii altora, să ne uităm către noi, în sufletul nostru, un fel de “cunoaşte-te pe tine însuţi”, cum spunea Socrate. Nu putem trece prea uşor peste adevărul că tăcerea te face înţelept, pentru că tăcerea este, de fapt, ascultare, este lipsă de cuvinte, dar nu şi lipsă de lucrare, iar în desfăşurarea sa ca fiinţă iscoditoare, omul este chemat mai întâi să tacă, să asculte şi apoi să înveţe pe altul. Mântuitorul Hristos, Dumnezeu făcut Om, a tăcut 30 de ani, deşi, ca Dumnezeu, avea multe de spus, iar misiunea Sa, nu a început-o cu o cuvântare stufoasă, în care să expună o ideologie seacă, ci a început drumul către oameni printr-o minune care a bucurat nuntaşii din Cana Galileii. Dacă reuşeşti să bucuri omul prin fapta ta, faci o minune, iar din acel moment, cuvântul tău poate fi ascultat. Cel mai adesea, punem neliniştile pe care le avem în suflet pe seama lumii în care trăim, a condiţiilor dificile cărora trebuie să le facem faţă, a grijilor pe care viaţa ni le induce, fără să vedem că dintotdeauna, situaţia omului pe pământ a fost una precară, că această “trestie gânditoare” a fost mereu ameninţată, fie de natură, prin incendii, cutremure, furtuni, fie de alţi oameni prin războaie, crime şi tot ce mai fac oamenii unii împotriva altora pe pământ. Suntem în vremuri de criză, se fac şi refac guverne, dar, dincolo de orice reflecţie paseistă, simţim că suntem dominaţi de griji şi angoase, iar pentru că am pierdut pacea lăuntrică, am pierdut legătura cu Dumnezeu! Suntem în preajma unei mari sărbători creştine, iar spre deosebire de trecut, când lumea era profund legată de tradiţiile şi religiile moştenite, viaţa religioasă fiind o componentă centrală a vieţii sociale, în zilele noastre omenirea este marcată de secularizare şi de individualismul exacerbat înveşmântat în patima banului. Urbanizarea accentuată, industrializarea, posibilitatea de a duce o existenţă comodă şi liniştită, asociată în mod paradoxal cu spectrul ameninţător al şomajului, respectiv cu lipsa unei siguranţe a zilei de mâine, au produs în fiinţa umană adânci mutaţii, astfel încât, omul de azi se simte pierdut şi copleşit în faţa atâtor schimbări din care se poate naşte altceva decât bucuria Naşterii Domnului!
