Intrați după îndemnul calendarelor de perete în postul atât de așteptat și de bine venit, scăpăm hățurile pantagruelice doar la mesele oficiale, programate în timp util de profesioniști autorizați ai momentului numai în locațiile boierești ale orașului care, prin contracte inteligent perfectate trebuie să-și amortizeze rapid investițiile din ultimul an. Că altfel… ținem cu toții post.
Au trecut iar peste oraș, ca o dulce ploaie de primăvară, manifestările prilejuite de împlinirea a 67 de ani de când sculptorul Constantin Brâncuși – nume care ne pune de fiecare dată la grea încercare –, și-a îngăduit în liniștea albă a cerurilor să-și gestioneze singur posteritatea, supravegheat îndeaproape de o seamă de îngeri serafici, aleși pe sprânceană și după criterii doar de el știute. Iar noi, cei rămași încă să ne luptăm la vedere cu viața noastră cea de toate zilele, facem tot ce putem, doar în timpul serviciului și mai ales pe bani publici, să-i atașăm la rever poveștile încropite pe genunchi despre ce va să fie eternitatea locală, ultimul bilet de favoare cu care ni se pare că răzbim măcar pentru doar câteva clipe în vitrinele de lux ale memoriei, iluminate atât de darnic și aflate mereu sub semnul unei depărtări care ne ține-n strânsoarea ei dintotdeauna.
Pe simezele Galeriei de Artă de pe str. Traian (apropo, există o promisiune mai veche a primăriei cum că spațiul expozițional va fi mutat pe strada mare și mai la vedere, venind astfel în întâmpinarea… cetățeanului), stau la loc de cinste lucrările pictorului Marius Barb Barbone sub genericul Codificări vizuale. N-a trecut prea mult timp de când pictura lui a putut fi văzută și la Muzeul “Alexandru Ștefulescu” într-o expoziție amplă, de autor, bine primită și care a surprins plăcut pe toată lumea.
Acum, și în calitate de vicepreședinte UAP pe București, a fost curatoriat de pictorul Gheorghe Dican – vicepreședinte UAP în teritoriu și decodificat în cuvinte meșteșugit împerecheate de criticul Luiza Barcan. Managerul Adrian Bândea a contextualizat evenimentul în cadrul activităților întreprinse de Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare “Constantin Brâncuși”, a declarat oficial deschisă expoziția și a anunțat o altă manifestare de profil, care a și avut loc la… Viena, organizată în parteneriat cu Institutul Cultural Român. Este vorba tot de o expoziție, de data asta a filialei UAP din Târgu Jiu – Itinerarii vizuale –, cuprinzând lucrările unui număr de 25 de artiști, curatori fiind pictorii Vasile Fuiorea, Armand Landt și Mihai Țopescu. După Veneția și Viena, această expoziție a filialei noastre are promisiunea de a fi itinerată în continuare. Nu-i puțin lucru… Trecem astăzi cu vederea peste unele inadvertențe din CV-ul unuia dintre curatori, așternut generos pe site-ul ICR Viena, dar și peste lipsa impardonabilă de pe afiș a unora dintre membrii cu o vizibilă activitate în filială. Se întâmplă și la case mari, d-apoi la…
Muzeul Național “Constantin Brâncuși”, și de data asta tot în formula deja acreditată – George Șerban, colecționar recunoscut în lumea artelor contemporane și Zuzu Caratanase, artist vizual cu atașament declarat față de orașul nostru –, organizează o expoziție – omagiu, cu sculpturi și desene ale unor nume consacrate din arta românească: George Apostu, Mircia Dumitrescu, Darie Dup, Vasile Gorduz, Ion Iancuț, Paul Neagu, Milița Petrașcu, Constantin Popovici, Mircea Roman, Napoleon Tiron, Paul Vasilescu, Aurel Vlad. Manifestarea s-a bucurat de prezența nesperată a sculptorului Napoleon Tiron și a graficianului acad. Mircia Dumitrescu.
La București, la Biblioteca Națională a României, două ONG-uri din Târgu Jiu au pus la cale o întâlnire cu istoricul de artă și criticul Pavel Șușară, care a conferențiat despre Revoluțiile lui Brâncuși, ocazie cu care a fost vernisată și o expoziție – Brâncuși în presa interbelică românească. În cadrul acestui proiect cultural, Pavel Șușară a primit Premiul Național Restituțio Brâncuși, girat sub semnătură de doi președinți.
Și ca să încheiem excursul nostru, consemnăm și faptul că la Mănăstirea Lainici a avut loc o slujbă de pomenire, unde părintele stareț Ioachim Pârvulescu, dimpreună cu un sobor de preoți, secondați de societatea civilă, au săvârșit un adevărat act de cultură, împreunându-se identitar în oglinda Amintirii sculptorului nostru nepereche…
În Grădină la Brezianu
Barbu Brezianu s-a născut fix acum… 115 ani. A petrecut pe pământ aproape întreg veacul dintre două milenii – o viaţă de om dedicată oficial unui singur subiect: Brâncuşi în România. O viaţă disciplinată cu rigoare, urmărind patetic, cu detaşare şi nu fără o undă de relativism insurgent asumat, peisajul cultural de la noi în toată dinamica lui, dar şi în contextul larg, geografic, imaginat cu tandreţuri lucide, probând o inspirată coregrafie diplomatică.
Era în primăvara anului 1994, când bunul Arşavir Acterian m-a trimis să sun cu interes la uşa marelui brâncuşolog. Am traversat cu fereală frumosul bulevard Dacia şi am intrat în Grădină la Brezianu. O superbă magnolie gata să plesnească în floare – invocând parcă varii pretenţii anotimpului de curând omologat – prefaţa urbanistic spaţiul din jurul casei cu desăvârşită asumare. Scrisoarea mea de acreditare a avut o singură pagină desenată cu poza lui Brâncuşi la tinereţe. Aceasta şi buletinul de la Gorj au fost actele cu care am răzbit cu adevărat în labirintul brâncuşian – amestec de cunoaştere îndârjită cu patima existenţială pentru poezia diseminată printre multele pagini aglomerate informaţional. Rafturile cu cărţile despre Brâncuşi, învelite somptuos şi împănate cu tăieturi de presă, fotografii şi file vechi din scrisori importante umpleau până la tavan întinderea câtorva pereţi sacrificaţi cu bună ştiinţă de locatarul dezarmant de tânăr, în ciuda anilor contabilizaţi cu acribie pe pagina de gardă a „biroului populaţiei” emis la început de veac.
Au fost câţiva ani buni, care apoi s-au prelins şi în mileniul cel nou, ani de întâlniri petrecute cu justificată mândrie, în care personaje fantaste au dat noimă vieţii noastre bântuită de efluvii uneori falimentare.
Exerciţiul ritmic al întâlnirilor ne-a întărit convingerea că e şi la îndemâna noastră să ne petrecem destinul cu excelenţă, refuzându-ne absenţa din lume şi încercând cunoaşterea Operei imaginată cu pasiune esenţială de Brâncuşi.
Solidar într-o îndeletnicire astăzi pe cale de dispariţie şi scoasă abrupt din nomenculatorul rece al titlurilor cu meserii cât de cât oneste, Barbu Brezianu ne-a însoţit pe durata fragilă şi plină de rigoare a unei vieţi dedicată clipei, cu demnitatea şi sârguinţa cecetătorului creator de Istorie. Ne situăm astăzi într-o istorie a locului şi pentru că Barbu Brezianu s-a implicat exemplar, eliberându-ne în lume.
Am fost unul dintre puţinii care au avut privilegiul să răscolească printre hârtiile nepreţuite ale lui Barbu Brezianu, risipite peste tot, într-o dezordine controlată numai de el.
Acum, toate stau aşezate în rafturile Institutului de Istoria Artei aşteptând inspiraţia exerciţiului de cunoaştere. Cercetarea lor îl va confirma pe Barbu Brezianu pentru eternitate.
Naşterea oricărui text marca B.B. se subîntindea unui adevărat spectacol desenat pe multe pagini cu acolade şi note de subsol – adevărate lucrări de grafică numai bune de expus pe simezele unei expoziţii cu lucrări de ultimă avangardă.
Păstrez în arhiva-mi personală patru sau cinci variante din cuvântul de excelenţă şi mulţumire pe care cu emoţie nedisimulată l-a rostit la primirea titlului de Cetăţean de onoare al Târgului de pe Jiu în faţa noastră, la rându-ne gâtuiţi de emoţia momentului. Avea 90 de ani. Vocea Lui caldă rostea cele mai frumoase cuvinte de înţelegerea cărora încercam să profităm toţi insinuând pretenţii exclusive.
Am păstrat în memorie începutul excursului său, act de construcţie literară, expus într-o manieră de înaltă civilitate boierească: „Miracolele benefice în vremea noastră sunt tot mai rare; şi totuşi – atari fenomene se mai petrec: de pildă, astăzi, aci, acum, olteneşte, în Târgu-Jiul nostru drag! După cei 90 de ani bătuţi şi străbătuţi, în sinea mea socoteam că vremea a venit să închei paşnic socotelile vieţii… Şi – când colo: iată-mă proaspăt reînmatriculat într-un ideal şi măgulitor „Registru al stãrii civile” gorjene şi devenit ca prin farmec un „Cetăţean de onoare al Municipiului”! Este o imensă bucurie şi onoare aceea de a mă vedea într-o atare demnitate. Mulţumesc din adâncul sufletului, înaltelor autorități care mi-au decernat acest rang şi voi căuta din răsputerile bătrâneţii a nu vă dezamăgi. Parafrazând însăşi cuvintele lui Brâncuşi, îl voi îngâna spunând că „aci, la Târgu-Jiu, m-am născut pentru a doua oară”, nădăjduind – cât mă mai ţin puterile – să fiu vrednic de înaltul titlu conferit”.
Iată o pagină din lecţia pe care am binemeritat-o. Altfel cum ne-ar fi dăruit cu distincţie aleasă prietenia-i de cursă lungă împreunată de fiecare dată cu un zâmbet sincer şi candid, autorizat să ne înnobileze unanim orice strădanie?
Acum, cu dramatică disperare, îi simţim lipsa, sfârşind a ne oglindi doar în Amintirea-i definitivă.
În Grădină la Brezianu, bătrâna magnolie gata să plesnească iarăşi în floare, stă de veghe la marginea lumii contabilizând sărbătorile de peste veac.
Un veac promis, sfârşit în Amintire. Iar acasă, „din păcate, Jiul nu mai există, în locul lui, lângă Masa Tăcerii, astăzi străluceşte vulgar oglinda unui lac de acumulare care nu-şi avea rostul şi care strică până la urmă chiar sensul Ansamblului”.
De undeva de sus, Barbu Brezianu încă veghează trist singurătatea noastră.
Vasile VASIESCU
