Tudor Arghezi: „Gorjul e o regiune de surprize (…). Întâi, căci se cuvine să fie pus întâi, e gorjeanul. E el român, e el oltean, dar e mai mult decât atât, cu toate că va fi prea de ajuns să rămână şi fără alte originalităţi. E altfel de român şi altfel de oltean. Gorjeanul, comparat cu ceilalţi români, consideraţi pe judeţe, are nu ştiu ce are, ceva ca un lipici al lui, o noimă de aristocraţie (…). Dacă n-aţi văzut gorjencele acelea, în opinci şi-n cojoc, cu chipul rotunjit într-o bogată năframă boierească, n-aţi văzut nimic şi duceţi-vă să le vedeţi. Pictorii, care ne-au îmbuibat capul cu Balciul, să-şi ia şevaletul, paleta şi s-o apuce pe Jiu în sus, la dreapta şi de-a stânga lui, ca să ne spună în expoziţiile de la Bucureşti cum li s-au agăţat pensulele de sprânceana Smarandei, de iţarii lui Marin, de genele Parângului şi de acea lumină de aur, mare, care fulgeră pământul celui mai sărac judeţ, cu oamenii cei mai zdraveni şi mai teferi la minte. Gorjeanul are stilul lui în a vorbă, în port, în inteligenţă. Aş pune rămăşag că nu-i în tot judeţul un singur prost. În felul lui, fiecare gorjean este o individualitate”. Pe fruntea textului scris cu sufletul și cu inima de poetul Ioan Alexandru despre ținutul așezat de Dumnezeu la Nord de Sud-Vest, potrivim ca pe-o coroană din frunze de laur cuvintele împerecheate de Tudor Arghezi, cu sentimentul că o bună bucată din Rai a fost dintotdeauna străbătută de apele vii ale Jiului nostru. (v.v.)
Potire de frumusețe
„Unul dintre cele mai autentice ținuturi din lume. Nu-i unde vedea încă o dată așa ceva.
Din toate acestea se trage fiul de țărani gorjeni, Constantin, cu barba sa de anahoret solitar, și fără acest fundal de aur e greu de înțeles lucrarea sa, răspuns de meșter cult lemnarilor arhaici prin cugetul mâinii cărora s-a ctitorit această adâncă spiritualitate”.
Acest copil de țărani olteni se naște și viețuie într-unui din cele mai profunde și autentice ținuturi românești, în lumea Basarabilor, vechea Țară Românească, cea dintâi independentă dintre cele trei provincii surori ale poporului nostru, unde până astăzi ne stau mărturie nepereche ctitoriile voievoziior Negru Vodă, Alexandru Basarab, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab. Constantin Brâncoveanu sau frații Craiovești, care se cheamă Vodița, Tismana, Argeș, Cozia, Cotmeana, Arnota, Govora, Hurezi, Dintr-un lemn, Bistrița, Surpatele, vetre arhaice de odihnă și sărbătoare și cărturărie de nevoinți spirituale, locul întîielor tiparnițe unde apar scripturile române și îndreptările legii în grai pe înțelesul tuturor, aceste potire de frumusețe în care s-a strâns și păstrat până astăzi geniul creator al acestor localnici cu satele lor de lemn, cu civilizația lor de agrîcultori, podgoreni și păstori, de-o parte și de alta a Oltului, din Carpați pînă la Dunăre, sate de moșneni curate în portul lor sobru care îmbracă până astăzi încă zilele sărbătorii.
Pe fața de Miază-zi a Carpaților, de-a lungul Dunării, de ridici ochii la munți, vei zări prin albăstrimî, la doi pași de lăcașurile ninsorilor, mergând pe firul râurilor repezi către izvoare, mărgăritarele albe de piatră blândă ca untul, curbate domol în cupole ușoare peste limba clopotelor, mormânturile cu somnul de veac al voievozilor ctitori de la Tismana lui Nicodim pînă la Arnota lui Matei Basarab și Hurezii umbrei lui Brâncoveanu, coroana țării, potire de aur în care se decantează viața solară autohtonă.
Iar apropiindu-te de aceste sanctuare te va întâmpina de la poartă pridvorul răsucit de grâu nou ajuns pâine spânzurată-n azurul prinosului, peretele învlăstorit în crinul boboc roșcat, iar înăuntrurile sunt mirosuri sângerii licărind neclintit în aceste ulciorașe de aramă, și-n miez atârnă arborele cerului cu zecile-i de constelații candelabrând deasa împăciuire neatinsă de pasul ornicului.
Spre răsărit, plutind din iconostasul tors de tăria vremii, stors de vremelnicie, te întâmpină ochii adânci, mari, pe fondul de aur tămâiat al imaginilor sacre de cea mai autentică tradiție, ochi de prunc și maică, mâini atinse de bucuria desăvârșirii, veșmîntul înmuiat în vinul purpură împrejmuind un cuprins cu gât arămiu, domol, crescut pe răsuflare, ce ține capul divin înveșnicit de spiritul privirii în neprihănită făgăduință, apoi poarta de lemn de viță, masa rotundă sub triunghiul îngust prin care zbucnește lumina din direcția rostogolirii pământului.
Unul dintre cele mai autentice ținuturi din lume.
Nu-i unde vedea încă o dată așa ceva.
Din toate acestea se trage fiul de țărani gorjeni, Constantin, cu barba sa de anahoret solitar, și fără acest fundal de aur e greu de înțeles lucrarea sa, răspuns de meșter cult lemnarilor arhaici prin cugetul mâinii cărora s-a ctitorit această adâncă spiritualitate.
Pasărea sa o vei găsi în strai de aur pe un perete de miază-noapte la Dintr-un lemn a lui Matei Basarab. Coloana, în stâlpul troiței care ține amintirea celui dus între cei rămași, Oul nu-i decât rostogolul roșu în prier în cuibare, al soarelui celui nou însămânțat sub vulturi, pruncii săi sunt cei basarabi înlăcrimați, întorși după suflarea mumei, iar ochii mari ai Domnișoarelor sale sorb blândețea nepieritoare pe lemn de tei a maicii Teotocos multiseculara, ce modelează privirile.
Masa cu douăsprezece scaune din crângul de pe malul Jiului e Masa tripodos, trepiedul trapeză care de la Dodona pînă la Delfi, din Tomis până la peștera lalomicioarei, din casă-n casă, sprijină pâinea și mâna ce o frânge de-a lungul istoriei.
Un poet spune că un creator e format interior de ceea ce vede în copilărie, de ceea ce știe prin moșii săi, iar anii săi de maturitate nu-s decât dezvelirea acestei comori moștenite.
În cazul lui Brâncuși, acest gând consună realității, ca și în cazul luî Eminescu. Iar la toate acestea adăugată munca uriașă, de zi cu zi, muncă începută cu răsăritul Luceafărului de ziuă până la răsăritul celui de seară, muncă izbăvitoare care face din acest fiu de țărani români exponent pilduitor al geniului nostru național.
Ioan ALEXANDRU
România literară, 19 februarie 1976
