Ion Stăvăruș (1928-1988) „știa multă carte, era temeinic informat, articolele și cărțile sale de istorie literară sunt scrise inteligent, bine documentate, conțin precizări și multă informație, fiind rodul unor îndelungate cercetări în arhive și biblioteci”. Cu o teză de doctorat despre Elena Văcărescu, a fost între anii 1963- 1967 atașat cultural la Ambasada României din Paris și membru al Delegației de pe lângă UNESCO, perioadă în care s-a arătat interesat și de viața și opera lui Brâncuși (v.v.)
Brâncuși / documente inedite
Prin decretul nr. 3214, „dat la Sinaia, la 22 septembrie 1831”, ultimul Carol, „dorind a da o probă de a noastră bunăvoință Domnului Constantin Brâncuși”, semna brevetul nr. 110 prin care sculptorului i se conferea ordinul „Meritul Cultural pentru Artă plastică și anume Cavaler clasa II-a”.
Bursier la Paris / Așa cum se știe, după o lungă și anevoioasă călătorie de sărac, făcută uneori cu pasul, Brâncusi a ajuns la Paris în iulie 1904. Dacă ar fi fost și el unul dintre acei feciori de bani gata, cu bursă asigurată „de acasă” de influente persoane în moda politică, ar fi putut urma, începând din toamnă, studiile la care năzuia să le facă în „orașul-lumină”. 
Dar fiul de țăran din Gorj n-avea pe nimeni de sprijin și nici sfătuitor în situația de flămând rătăcitor în care se afla. Astfel, în locul studiilor, timp de un an a trebuit să facă munci dintre cele mai umile și istovitoare, ca să poată vizita muzee, expoziții, ateliere și școli” de artă. În acest răstimp, unii dintre românii de suflet aflați la Paris — fie statorniciți ca pictorul C. Gănescu, fie bursieri dintre cei ce aveau să devină străluciți slujitori ai artei ca Enescuț Pallady, Golestan — îl vor fi sfătuit ce să facă și pe unde să umble, punând poate și ei o vorbă de ajutor pe lângă cine trebuia, pentru a-și putea continua studiile. În tară, intervențiile unor prețuitori ai talentului său, printre care se vor fi numărat dr. D. Gerota, fostul său profesor W. Heghel de la Belle Arte și prietenul său, sculptorul Paciurea — s-au adăugat cererilor insistente ale lui Brâncuși, reușind să convingă autoritățile să-i acorde o bursă de studii. Data primirii acestei burse, până acum numai bănuită, putem s-o precizăm ca fiind luna iunie 1905. Un document descoperit de noi ne conduce la această concluzie. Este vorba de o scrisoare oficială a Legației române din Paris din 22 iunie 1905 (înregistrată la nr. 859 în registrul cancelariei). O reproducem (în traducere):
„Domnului Bonnat
Director al Scolii Naționale și speciale de Beaux-Arts
Paris
Domnule Director,
Am onoarea a vă ruga să binevoiți a autoriza pe compatriotul meu, Dl. Constantin Brâncuși, născut la Peștișani (Județul Gorjiu, România) la 21 februarie 1876, diplomat deja al Școlii de Arte Frumoase din București, de a se prezenta la viitorul concurs de admitere pentru sculptură.
Binevoiți a primi…etc.
Ministrul României”,
Un asemenea demers oficial al Legației române, (care o angaja fată de autoritățile franceze) nu putea fi făcut de către aceasta fără să aibă din tară confirmarea atribuirii unei burse lui Brâncusi. Și cum propunerea la concurs a tânărului era urgentă, se poate considera că bursa fusese comunicată foarte recent.
Că Brâncuși va fi reușit la concurs, ne-o confirmă faptul că în toamna aceluiași an el se numiră printre noii studenti din atelierul prof. Antonin Mercie de la Ecole des Beaux-Arts.
Câtă vreme a fost elevul lui Mercie? Părerile sunt împărțite: unii susțin că numai un an, alții – doi. Ținând seama de faptul că în februarie 1906, Brâncuși împlinea 30 de ani și cunoscând că regulamentele în vigoare de la Beaux-Arts prevedeau, după cât ne-am informat, limitarea vârstei studenților la 30 de ani, concluzia, după noi, este limpede: Brâncuși n-a putut rămâne în atelierul lui Mercie decît un an. Știind, de asemenea, că încă de pe atunci Brâncuși nu se împăca cu academismul, credem că întreruperea lecțiilor la Beaux-Arts nu va fi fost regretată, redându-i libertatea de a gândi și a se „răzvrăti” pentru a crea o sculptură nouă.
*
Enigma unei distincții oficiale / Ca Brâncuși să fi ajuns vreodată în atenția dinastiei domnitoare – nu s-a știut nimic până acum. Dar că monarhia căuta să-și însușească gloriile spirituale ale poporului, este lucru arhicunoscut. Astfel, când socotea că gestul i-ar aduce un câștig de propaganda, „Palatul făcea pe loc dovada mărinimiei regale” (care voia să treacă și drept subțirime de spirit), acordând celui cu laurii cuceriți deja, un titlu sau o decorație, ca o „recunoaștere supremă”.
Prin 1930, Brâncuși era o glorie. Numele lui, de român, trecuse peste multe meridiane, purtând mesajul unei arte noi, înnobilate de cugetare.
Așadar, țăranul din Gorj ajunsese prea departe și faima lui prea sus, ca să mai poată fi ignorat de „tron”.
Documentele descoperite de noi recent și de care ne vom ocupa mai jos, constituie o confirmare.
Prin decretul nr. 3214, „dat la Sinaia, la 22 septembrie 1831”, ultimul Carol, „dorind a da o probă de a noastră bunăvoință Domnului Constantin Brâncuși”, semna brevetul nr. 110 prin care sculptorului i se conferea ordinul „Meritul Cultural pentru Artă plastică și anume Cavaler clasa II-a”.
Brevetul mai purta, de asemenea, semnătura lui Nicolae Iorga ca Ministru-Secretar de Stat la Departamentul Instrucțiunii Publice, al Cultelor și Artelor.
Printr-o scrisoare oficială din 24 februarie 1932, Secretarul general al Ministerului Instrucțiunii Publice trimitea lui Brâncuși acest brevet prin intermediul Legației române din Paris.
Dar nici brevetul nici scrisoarea însoțitoare n-au ajuns în Impasse Ronsin. Ambele documente, în original, au rămas să îngălbenească în arhiva diplomatică pentru totdeauna. O explicație ar fi treburit să le însoțească precizând cauza rămânerii acolo, dar n-am putut afla nimic care să lămurească enigma. De neglijență sau uitare din partea legației nu poate fi vorba, căci nu putea fi tratat astfel un ordin al Suveranului. O absență temporară și nici măcar una mai îndelungată (ceea ce n-a fost cazul) a sculptorului din Paris nu puteau decât să întârzie înmânarea acestui titlu oficial.
Neaflând nici un răspuns la aceste întrebări, suntem tentați de a căuta în altă parte explicația faptului semnalat.
Nu este cumva vorba de un refuz al lui Brâncuși de a primi „onoruri” pe care nu și le dorea (sau de la cine nu le dorea)? Motive ar fi avut destule pentru aceasta. Regele îi conferea un ordin pentru arta plastică, dar îl considera demn doar de clasa II-a. Dar ceea ce putea să-l îndârjească mai mult pe Brâncuși era faptul că în celebra colecție regală nu-și aflase până atunci loc nici una dintre operele sale. Cât timp îndurase neagra mizerie, nici o para regală nu fusese destinată cumpărării vreunei sculpturi brâncușiene (dintre atîtea câte fuseseră expuse la București) pentru a-i ușura viața închinată artei. Pricepuse Brâncuși că celebritatea sa, căpătată dincolo de fruntarii și nu înțelegerea artei sale fusese avută în vedere pentru a i se oferi acel „merit”?
Cât privește pe ministrul care tutela pe atunci artele, nici despre acesta părerile lui Brâncuși nu erau prea bune, deoarece N. Iorga îl ignorase în tot ce scrisese. Ba mai mult, cu toată inteligența și erudiția sa, profesorul nu dovedise a fi înțeles opera brâncușiană, scriind chiar prin 1912 unul dintre primele articole îndreptate împotriva artei moderne în care viza (doar fără s-o spună) mal ales pe Brâncuși.
Iată câteva argumente care ne îndeamnă că credem că Brâncuși ar fi refuzat distincția regală. (Un refuz fără zgomot poate, acuzând modestia și simplitatea care nu se împacă cu onorurile — dar un refuz totuși !). În acest caz poate fi înțeleasă rămânerea celor două documente în arhiva diplomatică fără a lua cale întoarsă de unde proveniseră, așa cum ar fi trebuit. Se va fi preferat să rămână o „afacere” îndosariată la Paris, unde era mai ușor să fie ferită de comentarii și ecouri (defavorabile „Coroanei”), decât să se înapoieze în tară, cu explicațiile inerente, un „ordin” regal refuzat.
I. STĂVĂRUȘ
Luceafărul, 25 febr. 1967
