1. Populaţia oglinzilor
Noul roman contemporan are alte repere: este autoreflexiv , antiromanesc, remodeliza(n)t, productiv textual, practicoteoretic (vezi osmoza între pagina de critică şi cea de creaţie literară, până la asigurarea totului omogen – n.m.,I.P.B.).
Lazăr Popescu dedică romanul limbii române fiind un conservator ca Eminescu şi Maiorescu. Personajul romanului „Cenuşă şi Eter” e fireşte un metapersonaj: povestirea, întrucât cu cât povesteşti mai mult cu atât mori mai puţin; desfiinţând mai vechiul concept de carte scriitorul îl reinventează, căci, de la un moment dat încolo, lumea adevărată devine poveste (redistribuită mistic şi istoric (adică ezoteric şi exoteric – n.m.)).
Debutează, acest roman-tetralogie cu mitul eternei reîntoarceri eliadiesc „în Valea Frasenului”. Ca teoretician şi fenomenolog, Lazăr Popescu este subiectiv, căci doar eul confirmă spiritul „unde ştiinţa se întâlneşte cu şamanismul”, iar „vidul e spiritul”. Estimp „pe plaiurile noastre, aici, înfloreşte nimicul”. Noroc că „dacă natura e prezentă, e şi iluminare”, revelaţie a manifestatului, una metafizică.
Tema unui manuscris recuperat e de demult (de la Edgar Allan Poe încoace), deci nimic nou sub soarele literaturii ficţionale şi nonficţionale (căci mai încolo Lucian Ionescu ţine un jurnal de călătorie – n.m.). Acest erou autobiografic (deci doricoionic) e un luptător pentru triumfarea adevărului şi a dreptăţii, e mereu în opoziţie cu Puterea şi cu Guvernarea epocii. Un detaliu: în spatele lui Lucian Ionescu e celălalt personaj-voce (orală şi scripturală, socială şi narativă) Povestitorul care în timp ce deconspiră realul îl şi deconstruieşte ca să-i disece „ecorşeul” (Doina Uricaru) cu defecte şi malformaţii cu tot e în surplombă.
Astfel că obiectivitatea e „falsă” iar subiectivitatea „reală”; e acel realism al unei interiorităţi care se confruntă cu lumea în fiece clipă, reactivată de memorie, de cultură transdisciplinară, de „antinomii transgresate în relaţie de antinomie ca nişte concepte încă valide dar, evident, perimate inevitabil”.
Lazăr Popescu reiterează funcţionarea politică a textului, iniţiativa acordată cuvintelor, metafora de la un capăt la altul, populaţia oglinzilor (manuscris, jurnal, relatare, dialog, scrisoare, tăcerea gândului ş.c.l.), redublarea şi dedublarea, dispozitivul referenţial, viziunea reflectată, compensaţia chiasmică (vezi complementaritatea înafară-înăutru), noua structură discorporală a (meta)romanului, metamorfozele scriptorului etc.
2. Secretul lui Anton Necşulescu
„Cenuşă şi eter” e o tetralogie captivantă, se citeşte cu plăcere, scriitura poliedrală scutindu-ne de pericolul plictisului. Dimpotrivă, regimul de actualitate ne asigură lectura problematică, una în care condiţia umană românească îmbină verosimilul, banalul cotidian cu fantasticul pe Dealul cu Ulmi; şi pe Valea Frasenului operatorul narativ fiind clarviziunea, ghicirea viitorului, forţa siddhi (a lui Anton Necşulescu).
Târgu-Jiul apare şi el în (meta)roman ca „locuire mai degrabă antipoetică” însă câteodată găzduind câte un fenomen straniu, de sorginte indiană, himalayană, shambalică etc. Aspectul de stare la taifas descinde din Sadoveanu şi Bălăiţă; însă Lazăr Popescu cuprinde în „povestirea” sa şi fresca social-politică a anumitor medii profesional scrutate ironic, satiric ori cu sarcasm ricanant la adrese mediocrităţii şi prostiei înconjurătoare până la a periclita identitatea naţiunii (prin duşmănie, invidie, neînţelegere, stupiditate, gugumănie, sinecurism, vulgaritate, intoleranţă etc.).
„Întoarcerea în Valea Frasenului” e şi meditaţie filozofică şi atac dur la politica nimicilor din România. Eul odată reprimat, personajul-scriitor devine creaţie şi structură. El dialoghează cu Vlăduţ Ştefănescu căruia i se adresează ca-ntr-un fel de scrisoare; şi metoda epistolei e veche şi există atâtea romane epistolare.
„Secretul lui Anton Necşulescu” se trage din mantaua lui Mircea Eliade şi în genere din romanul interbelic. Un triunghi spaţio-temporal: Dealul cu Ulmi, Valea Frasenului, Valea cu Trestie îl introduce în naraţiune pe Barbu Ionescu căruia Aristică Podgoreanu i-l prezintă pe Anton Necşulescu. Lazăr Popescu are ştiinţa descrierii, posedă arta portretului şi relatează neomodernist experienţa unică a unui yoghin graţie căreia se menţine tânăr. Cititorul cuplează imediat şi se lasă furat de ritualul iniţierii, discret, nevinovat, în aparenţă, automat invitaţia fiind la o lectură ezoterică, pertinentă, în plasa unui clarvizionar din Târgu-Jiu, care lucrase cu Sri Yukteswar Giri, cunoscându-i şi pe Swami Vivekananda şi pe Sri Aurobindo şi care visează să ajungă la Mahavatar Babaji şi în Himalaya.
Apoi este rândul lui Take Ionescu să se instaleze şi el în roman având ca interlocutor pe Henry, ministru francez, şi să dezbată teme/ probleme/ chestiuni politice interne şi externe. Li se alătură şi la fel de celebrii Vasile Lascar, Petrache Carp ş.a. Prozatorul dovedeşte că citise îndelung şi mult, se documentase harnic şi temeinic, ca să reconstituie topografic şi lingvistic mentalitar şi verosimil o epocă crucială pentru Regatul României.
Grupusculul de importanţi oameni politic asistă la realizarea unei semayana – exerciţiu al cărui secret Anton Necşulescu nu şi-l trădează martorilor la isprava sa indianistă.
3. Funcţionarea politică a ficţiunii
Eu, criticul literar, vă las să citiţi romanul, căci urmează a fi chemat în distribuţia de rang înalt însuşi marele Ionel Brătianu. Estimp, acasă în Dealul cu Ulmi, Barbu Ionescu şi Costică Păun stau la taifas, cam ca-n poiana lui Iocan, din moromeţianul roman al lui Marin Preda.
Aşa că trec la partea a II-a „Dovlecii nu s-au copt”, unde acţiunea şi-o asumă Lucian Ionescu („heteronimul” lui Lazăr Popescu). Aceasta îi prilejuieşte romancierului columnist târgujian dezvoltarea unei satire necruţătoare a perioadei de după decembrie 1989 (căreia Eugen Evu i-a zis „loviluţie de stat”) cu baroni locali, sfertodocţi, îngrămădiţi sadea, cu mediocrul înconjurător şi politicianismul găunos, cu „intelectuali” ai compromisului grav, ai nepăsării şi nesimţirii (aşa-zisele conştiinţe adormite (iar somnul raţiunii naşte monştri – n.m.,I.P.B.), cu băieţi „dăştepţi” (şi băsişti pe deasupra).
A patra parte din „Cenuşă şi Eter” ni-i prezintă pe „ultimii români” în contextul unei poveşti de dragoste a lui Lucian Ionescu cu Nela Diana, trăitoare în Franţa, şi ea derulată pe un ecran politic.
Concluzia e limpede: „Cenuşă şi Eter” e un roman politic, o satiră virulentă, o reverie a epocii interbelice, o reamintire a câtorva bravi şi patriotici politicieni autentici, oneşti şi capabili să-şi ducă ţara spre progres şi europenism superior moral-etic şi… estetic-istoric.
În privinţa tehnicii utilizate ar fi tot pe atâtea elemente-cheie de relevat, Lazăr Popescu fiind scriitorul polivalent, şcolit cu asupra de măsură, dotat cu o bogată practică scripturală, producătoare de valoare, sensuri majore, cunoaştere specifică unui constructor migălos de univers literar realist şi omogen retoricoficţional.
Prima grijă a constat în complexitatea şi granulaţia textului, apoi în anvergura şi reflexivitatea lui, în legitimarea ideologică a dorinţei de a se implica în asigurarea continuităţii unor entităţi ideatice antecedente.
Aspectele precum integrare, motivaţie, intensificare, emblematizare, diegetizare, asimilare a istoricităţii, articulare, modelizare aproape desăvârşită îi caracterizează profilul romanesc şi auctorial lui Lazăr Popescu. Lăsată în voia ei fireşă, autoprezentarea e în prag de fixare pe dimensiuni intrinseci. Ca să nu mai repet că funcţionarea politică a textului e competitivă în arealul european, căci are un aparat „bibliografic” autoritar, o constituire progresivă, un paradox al opoziţionalului dar şi al revoluţionarului cauţionat de banda de montaj.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
