,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec. 1850)
PE DRUMUL CEL BUN AL DEVENIRII ISTORICE
Când încerc să încropesc aceste gânduri, o putere mistică mă învăluie în aripile-i liniștitoare, mă simt ca un aviator care își pornește motorul și, înainte de a se urca în carlinga acesuia, îi ascultă fiecare bătaie a inimii, care se transformă într-un glas dulceag, ademenitor, pulsul inimii avionului și al aviatorului contopindu-se în glasul cerului ce-i cheamă.
Un bob de rouă se prelinge peste amintirile și zborurile mele. Îmi simt pașii urcând din nou, voinicește, însângeratele și înlăcrimatele poteci ale Apusenilor, așa cum făcusem în anul 1978, alături de 10 elevi dintr-o comună din câmpia nisipoasă a Olteniei. Ce timpuri! Era vară, câmpia nisipoasă a Damianului fremăta de roade, apele Dunării umezindu-i cu dărnicie fruntea. Azi, când pornesc pe drumul amintirilor, este iarnă peste tot… câmpia este tot mai singură, tot mai uscată de sevă, iar mângâierile Dunării sunt și ele doar povești… Cât dor m-apasă de ele! Cât dor de anii aceia de zbor!
Pe ce drum eram, doar istoria poate spune, cu certitudine, mă urcasem și eu în corabia ei!
Era o vreme în care istoricii noștri nu se temeau să spună că, înainte de a fi universali, sunt naționali, iar dăruirea și conștiința lor istorică au dat roadă bună. Ca tânăr profesor, absolvent al facultății de istorie din Cluj-Napoca, impresionat de lectura uneia dintre lucrările apărute cu un an în urmă (Munții Apuseni-muzeu istoric și pantheon al poporului român, autor Vasile Netea), m-am decis să ajung și eu acolo, în spațiul ,,sintezei gloriei naturii și a gloriei omului!”. Așa am descoperit sacralitatea pământului românesc și, odată cu ea, gena perenității neamului! Așa i-am descoperit pe moți, iar prin ei, pe Iancu, Buteanu, Sever, Șuluțiu și toate legendele duse la vale de Arieș.
Mă las din nou furat de ispita istoriei și încerc să redescopăr acel ,,fagure de miere”care a condus națiunea română la singurul Proiect de Țară dus la împlinire. Proiectul de Țară presupunea o schimbare a indivizilor ce o compuneau, iar el a venit odată cu primăvara popoarelor europene, în 1848. Atunci, dincolo de instruirea temenică, de deschiderea culturală, de mentalitate și fire, s-a născut viziunea, curajul, dăruirea, martirajul, mântuirea, speranța. Și, ca timpul acela să devină astral, a fost nevoie de elite, iar anul ’48 le-a avut din plin, acestea introducând ideile modernității în fibrele națiunii române. Elitele s-au identificat cu mulțimile cărora le-au vorbit pe înțelesul tuturor, iar spiritul vremii s-a pogorât și la noi. Fiind mulți, „ca cucuruzul brazilor”, smeriții clăcași au primit făclia tribunilor neamului, care au coborât la priceperea lor „ideea naţională” şi-au pus-o în acţiune imediată. Poporul și elitele se găseau pe drumul cel bun al devenirii istorice! Neamul românesc de pe ambele laturi ale Carpaţilor a înţeles pe deplin noua cotitură a vremurilor şi a răspuns cu toată ființa glasului de chemare al timpurilor noi.
Dar azi, într-o lume compusă dintr-o polifonie de lumi într-o continuă schimbare, unde ni-i locul, unde ni-s pașii, oare? Mergem noi pe calea cea bună ? Unde-i sfânta frățietate? Unde-s idealurile cele mari? Dar oamenii cei mari, unde-s? Mult prea departe-s toate azi…
Cum Academia Română și forul legislativ au fost biruiți de cel mai roditor gând, declarând anul 2024, ,,Anul Avram Iancu”, porni-vom și noi pe cărările deslușirii sincronicității noastre cu vremurile și ritmurile modernității, tăinuind despre luptele românilor din Ardeal. Ne vor însoți la drum slovele scrise cu secole în urmă de înaintași, gazetele noastre de suflet, pietrele mute ce au fost mângâiate cândva de sângele martirilor, dangătul clopotelor chemându-i pe creștini la liturghie, șoaptele ,,Gorunului lui Horea”, strălucirea și limpezimea Arieșului ducând la vale răcnetele de luptă al moților, iazul morii din vecinătatea casei Iancului… din amvoane, din Mecca Românilor, glasurile Bărnuțiului, Barițiului, Cipariului, Șuliuțiului… iar undeva, departe, legendele, dulcele corn și fluierul lui Avram Iancu, Riga Apusenilor, martirul mântuirii neamului și al dreptății.
Așadar, să ne întoarcem în pantheonul poporului român, să ne întoarcem la Avram Iancu!
SUB FĂCLIA SPERANȚEI
Marea Adunare Națională de la Blaj (3-5 mai 1848)
După prima mare adunare de la Blaj (Adunarea de la Duminica Tomii, 30 aprilie 1848) conștiința națională sporise simțitor în tot Ardealul, freamătul cele mai dătător de speranță auzindu-se în jurul Blajului, Clujului, de-a lungul Someșului Mic, în Țara Moților. Întorcându-se de la Adunarea de la Dumnica Tomii, Avram Iancu a putut constata că moții săi înțelegeau altcumva, mult mai profund, dobândirea drepturilor ce li se cuveniseră și până atunci. Era vorba despre conștientizarea unei realități pe care acum se puteau bizui-sunt o națiune și o națiune nu-și cerșește drepturile, le revendică și luptă pentru ele. Pe acest șuvoi de spirit revoluționar, de solidaritate națională, înveșmântat într-o conștiință națională tânără, care a depășit și aria confesională s-au pliat cuvintele înflăcărate pe înțelesul zlătenilor, abrudenilor și câmpenilor. Dacă în Apuseni cuvintele Iancului pătrunseseră inimile moților, care dobândiseră conștiința că sunt destul de puternici și de îndreptățiți să-și dobândească drepturile, la Sibiu, în 26 aprilie 1848, elitele culturale și confesionale au depășit orice bariere și au convenit că națiunea română din Ardeal, indiferent de confesiune și afinități, trebuie să aducă în fața mulțimii care se va întruni la Blaj un program clar, care să fie asumat de tot poporul: proclamarea independenței națiunii române, Jurământul național și respingerea ,,uniunii” cu Ungaria. A urmat marșul spre Blaj al miilor de români, care a pus în evidență spiritul național, întregit apoi de participarea la adunare și a românilor veniți din Țara Muntenească și Moldova (Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Zaharia Moldovan, Dimitrie Brătianu etc).
Marea Adunare de la Blaj a fost pregătită temeinic de elitele din fiecare colțișor de țară, poporul venind la măreața afirmare națională conștient de veștile ce dorea să audă și pentru care era pregătit să lupte. Românii din Ardeal au văzut în adunare marea lor sărbătoare națională, în toate acele zile de sărbătoare sufletele lor primind atâtea nestemate ale bucuriei naționale.
Mai întâi, ziua de sâmbătă, 1 mai 1848, când și-a făcut apariția episcopul de la Sibiu, Andrei Șaguna, însoțit de o mulțime de preoți și mireni. A fost primit cu fast de o delegație și condus la sediul episcopal, vestea răspândindu-se cu repeziciune în mijlocul mulțimii, din agitația căreia și teii din împrejurimi fremătau. Mulțimea aștepta prima veste minunată și ea a venit îndată, cei doi episcopi ai națiunii române, Andrei Șaguna și Ioan Lemeni ieșind împreună în fața zecilor de mii de români spunând răspicat că ,,sunt frați, nu din vreo fățărie, ci frați în Cristos, frați Români, frați care provocă pe tot Românul a uita orice neplăceri trecute și a se privi cu toții de frați, precum sunt ai lor episcopi”. Poporul a înțeles în limba lui cele ce auzea: că pentru un scop atât de mare, al adunării care urma să le hotărască destinul, ,,să se înlăture din inimile tuturor ori care alte interese particulare”, o lecție de unitate care rar s-a mai văzut și aceasta s-a întâmplat în anul de grație al neamului, în 1918. (Gazeta de Transilvania, anul LXI, nr,97, 3 mai 1898)
Cine trebuie să audă, să audă! Aici este și azi cheia devenirii noastre istorice! Poporul din nou așteaptă, dar unde ni-s, Doamne, azi, conducătorii? Îs ei cu poporul, cu suferințele lui sau îs la masă cu prădătorii? Îs ei azi elite? Nu, pentru că ei nu sunt pe drumul cel bun al devenirii noastre istorice, interesele lor neavând nimic în comun cu arzătoarele dorințe ale poporului. (Va urma)
Dumitru Cauc
