Lumea gorjenească – (i)Efectul Picasso și la… Târgu Jiu

836

Era a doua toamnă la București pe care-o traversam încă speriat de marele oraș. Venit de pe domoala noastră stradă „a Victoriei”, mi-a fost greu să mă acomodez cu înghesuiala de pe bulevardul cinematografelor pe care eram obligat să-l străbat zilnic de mai multe ori, cum parcă-mi era frică să ies pe „Magheru” îmbrăcat nepotrivit sau traversam cu grijă exagerată strada pe la „Telefoane”, închipuindu-mi „visul american” pe malul Dâmboviței, care și ea, scăldată în luminile nopților amirosind a praf adus dinspre mahalale, părea că e asemenea Senei din „Orașul Luminilor”, pe care mi-l închipuiam a fi nu tocmai la capătul lumii. Cumpărasem de la „Librăria Sadoveanu” cu 12,50 lei, sumă care atunci „debalansa” îngrijorător bugetul acelui început de toamnă bucureșteană, o carte cu titlu aproape extravagant: „Pablo Picasso”, tradusă la „Meridiane” de Pericle Martinescu la cam zece ani de când apăruse la Paris și scrisă de Antonina Vallentin, care-l urmărește pas cu pas pe marele pictor pe parcursul a aproape 500 de pagini caligrafiate cu litere mici, până-n luna ianuarie a anului 1956, când încă era destul „de bine și de tânăr” la cei… 75 de ani: „Artistul mi se pare gata să descopere lumea, să se descopere pe el însuși. E atât de plin de puteri și de o bună dispoziție atât de contagioasă când apare în canatul ușii și râde, cu râsul lui cel mai descătușat: „Vezi, o iau de la început”. Ei bine „totul este în noi, opera noastră este un fel de jurnal”.
Ca și viața…
Catalogul expoziției Picasso – de litografii și gravuri – deschisă atunci, în toamna anului 1968, la Muzeul de Artă din vechiul Palat de pe calea Victoriei, îmi trezește ușoare nostalgii. Era prima mea întâlnire cu opera Lui. Încă îmi stăruie în memorie imaginile cu lumea Bucureștiului înghesuită în fața unor „tablouri” cum nu se mai văzuseră până atunci pe simezele noastre… est-europene. Franța ne cucerise definitiv, pentru a câta oară?, și politic și cultural. După ce în 1966 fuseseră expuși deja „Pictori francezi contemporani”, în mai 1968 a ajuns la București „Expoziția de pictură contemporană franceză”, preumblată și prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și Iugoslavia; l-am văzut de-aproape pe președintele Charles de Gaulle coborând treptele facultății de Drept de pe „6 Martie” și eram la curent cu evenimentele studențești de la Paris, urmărind știrile în marile cotidiene străine care se găseau atunci la liber în chioșcurile de ziare de pe bulevard; și petrecusem vacanța de vară cu sufletul la gură pentru cele ce se întâmplaseră la Praga și pentru poziția noastră, urmare cuvântării lui Ceaușescu din Piața Palatului, care a avut adeziunea necondiționată a populației Bucureștiului și a întregii țări. Umblam deja cu dezinvoltură prin rafturile „Bibliotecii Americane”, răsfoind albume tipărite elegant și despre opera lui Picasso și eram mândru de exclusivitatea acordată României prin organizarea expoziției marelui artist francez la Palat. A fost atunci o perioadă fastă a deschiderii noastre culturale. După expoziția lui Henry Moore din 1964, a urmat recuperarea lui Brâncuși prin „Colocviul Internațional” din 1967, la care au fost de față Jacques Lassaigne, Carola Giedion Welcker, Palma Bucarelli, Giuseppe Marchiori, Giulio Carlo Argan, Marielle Tabart; în 1969 – expozițiile Paul Klee și „Apariția și dispariția imaginii în pictura americană de după 1945” –, iar în anul următor, întâia mare retrospectivă „Brâncuși” la București, cuprinzând 50 de lucrări din muzeele europene și din cele de peste ocean, cu un catalog semnat de Barbu Brezianu. Apoi, cu ocazia „Congresului de Estetică” din 1972 s-au organizat mai multe expoziții de artă contemporană ale artiștilor noii generații, care deja se afirmaseră și prin participări internaționale.
Și-au trecut ani…
Luna ianuarie curent este cea în care se închid expozițiile care-au ținut afișul pentru toată Europa de Est: „Brâncuși” la Timișoara și „Picasso” la București, secondate, și un și alta, de mari retrospective „Victor Brauner”, cu lucrări din colecții private sau aparținând unor muzee importante. Criticul Erwin Kessler a adus la „Muzeul de Artă Recentă” pe care-l manageriază cu succes recunoscut – singurul în această parte a Europei –, la 50 de ani de la moartea pictorului, 46 de lucrări de la Muzeul „Picasso” de la Paris, cărora le-a adăugat pe simeze, printr-un proiect curatorial de excepție, parte din producția artistică românească inspirată de marele artist. Sunt expuse în vecinătatea acestuia lucrări de grafică, pictură și sculptură apaținând și artiștilor români. Enumerăm câțiva: Corneliu Baba, Horia Bernea, Ștefan Bertalan, Mircea Cantor, Eva Cerbu, Darie Dup, Marin Gherasim, Ionică Grigorescu, Vasile Gorduz, Dumitru Gorzo, Victor Man, M. H. Maxy, Florin Mitroi, Valeriu Mladin, Dragoș Morărescu, Mihai Olos, Ion Pacea, Constantin Piliuță, Silvia Radu, Alexandru Rădvan, Alma Redlinger, Wanda Sachelarie-Vladimirescu, Alexandru Țipoia, Mirel Zamfirescu, Marian Zidaru… Multe dintre ele au figurat în expoziții pe care le-am văzut de-a lungul timpului: de exemplu, cele două picturi ale lui Marin Gherasim, decupate îngrijit din faimoasa „Guernica” și care au făcut parte din expoziția deschisă în 1969 dimpreună cu Horia Bernea în „Sala Franklin” de la Ateneu. Majoritatea lucrărilor românești au făcut față cu brio vecinătății marelui pictor și ne-au ajutat să-i înțelegem altfel, contextualizându-i și prin această grilă devoalată acum oficial. Mi-ar fi plăcut să văd, măcar în oglindă cu pictura lui Mirel Zamfirescu și portretul lui Picasso realizat „la cote înalte” de Ștefan Pâmniceanu.
„Efectul Picasso” – expoziția de la MARe – va fi de durată și cu siguranță va lăsa urme adânci pe obrazul încă tânăr al artelor contemporane de la gurile Dunării. Toată lumea știe că obrazul subțire…
Aflu că a fost profitabil și pentru agențiile de turism care au organizat, la așa ocazii culturale, city brek-uri la Timișoara și București, fără a cuprinde în traseu și „Lucrarea lui Brâncuși” de la Târgu Jiu, cum și dinspre orașul nostru au existat curse regulate care abia au făcut față solicitărilor, până mai ieri de neimaginat în închipuirea noastră fără margini. Mi-am amintit că prin 1972, ultima pagină a revistei „România literară” era cedată generos „impresiilor și notelor de călătorie” datorate unor scriitor care umblau cu folos prin Lumea albă. I-am citit atunci cu bucurie și nu fără ușoară invidie însemnările lui Vasile Băran, conjudețeanul nostru care-și propusese, nici mai mult nici mai puțin, să se vadă pe Coasta de Azur cu… Picasso, care ajunsese la vârsta… 90 de ani. Transcriu pentru Dv. textul pe care l-am găsit printre hârtiile mele adunate în timp pentru „Lumea gorjenească”:
« Iată o aventură – gândeam. Să-l cauți pe Picasso! Dar unde-l găsim pe Picasso?
– Pe Coasta de Azur – ni s-a spus.
Suntem cinci: doi pictori, doi profesori de istoria artei, și eu. Până-n Moillon, un sat din Alpi, nu departe de ghețarii Montblanc-ului, trecem prin Annecy, Aix, Grenoble, Castellane, Grasse – însoțiți aproape tot timpul de un peisaj mirific în care munții par niște reptile preistorice cu spinări țepoase și coaste albe – intrăm în natura Sudului colorată de violetul câmpurilor de lavandă și coborâm, odată cu seara, în Cannes. Mai facem un drum până în Monaco, la Monte Carlo – vrem să-l vedem noaptea! și ne trezim dintr-odată sub o explozie de lumini – apoi ne întoarcem la Nice unde rămânem până a doua zi când, în fața noastră, se deschide, copleșitoare, marea, oprită-n palmieri, cu yahturile-n golfuri și bărcile cu pânze-n depărtare. Un ziar, „Nice-matin“, anunță celebritățile care-și petrec aici vacanța. Sunt multe nume care, mie cel puțin, nu-mi spun nimic afară doar de Jean Marais pe care-l și vedem ceva mai târziu coborând într-o mașină deschisă de pe Corniche. Ne interesează însă Picasso despre care încă n-am aflat exact unde-l putem găsi. Și iată că-l întâlnim. ÎI întâlnim? Încă nu. Dar nimeni nu poate să ne spună că nu l-am văzut. Fiindcă, ceva mai încolo, între Nice și Cannes, se află un orășel, Antibes, devenit celebru dintr-o întâmplare: aici, după război, a pictat Picasso. Venise în vara lui ’45 să vadă la „Grimaldi” – vechi castel care atrăgea prin el însuși, dar mai ales prin pietrele romane din interior – o expoziție cu desene făcute de copii. Cum se povestește, Picasso intrase în săli ca la el acasă și organizatorii n-au scăpat prilejul să-i ceară o pânză. Picasso a donat Castelului un mic desen. „Bine domnilor, ar fi răspuns, am să vă dau un mic desen”. Apoi a adăugat: „Niciodată n-am pictat pe suprafețe mari. N-am avut unde”. I s-a propus atunci lui Picasso să picteze în Castel. Oficialitățile orășelului știau ce afacere ar fi încheiat dacă Picasso ar fi fost de acord. Putea să deseneze de-a dreptul pe pereți, putea să stea acolo câți ani ar fi dorit, putea chiar să pretindă să se închidă totul ca el să poată lucra în liniște, nimic n-ar fi fost prea mult. Prin Picasso orășelul șters sub renumele celorlalte (Nice – capitala soarelui, plaja de aur, Monte Carlo – reședința de vară și de iarnă a jucătorilor de ruletă, Cannes – orașul festivalurilor internaționale ale filmului) ar fi ieșit deîndată la suprafață. Și Picasso care își visa demult un asemenea loc a fost de acord. Așa a început perioada „Picasso la Antibes” și Castelul Grimaldi a devenit curând „Muzeul Picasso” care adăpostește tot ce a creat Picasso în primii ani de după război. Intrăm în săli și încerc să-mi închipui acel moment de dincolo de mine, acel prim gest al mâinilor întinse desenând, într-adevăr, de-a dreptul pe pereți celebrele „Chei din Antibes”, ochii și fruntea foarte încrețită, și munca, marea pasiune, și dragostea care i-au dat picturii ritm de poezie. Iată „Atlantida adormită”, iată „Bucuria de a trăi”, iată „Ulysse și sirenele” pictate pe plăci mari de azbociment, adică pe material de construcție și acea pînză uriașă „Mincătorul dc arici de mare”, și „Capra”, miraculoasa „La Chevre” despre care se crede că ar vorbi cu vizitatorii – „Ce reprezinți tu?” „Dar tu ?“ – și „Taurul”, prietenul său intim și toate celelalte ființe și lucruri pe care Picasso le-a crescut și le-a depărtat dându-le drumul în lume. Picasso a cunoscut oameni și a avut prieteni, dar niciodată n-ai să-i vezi așa cum au fost, el le-a luat doar surâsul sau privirea sau numai o undă care a sclipit pe fața lor speriată de mirajul în care au intrat. Totul e de la capăt, totul există și nu există. Acesta e chipul în care Castelul Grimaldi a devenit o insulă a spiritului și a simțământului care e numită meditație și unde gândirea artistică cea mai modernă se înclină spre forme de viață pierdute în timp, precum râurile în nisip. La Antibes, Picasso a creat o faună care nu mai poate fi nici distrusă nici repetată, nimic n-a fost scos din această clădire stranie și disperată, nimic n-a fost adus. Picasso însuși se spune că, plecând, s-a uitat în urmă foarte mirat: „Dacă m-ați fi prevenit că vreți să faceți cu mine un muzeu, n-aș fi venit aici. Ați zis că e vorba doar de un atelier”. „N-am știut, i s-a răspuns. Nici noi, nici dv. n-ați știut. De asta a ieșit bine”. „Faceți ce vreți, pe mine nu mai privește”. Era prima și ultima oară când Picasso se prezenta, trăind, într-un muzeu antic, și vechiului castel i s-a schimbat numele și astfel s-a aflat că între Nice și Cannes a lucrat Picasso, cine vrea să-l vadă să vină la Antibes, și oamenii urcă marile scări de piatră. Apoi îl părăsesc pentru soare și apă. Fiindcă asta e aici: soarele, apa și orașul reînviat de universul magic creat de Picasso. Nu-i deloc ușor să-l privești. Te plimbi prin aerul Picasso, aer umed păstrând în el ceva de peșteră, o cetate rece cu ziduri foarte groase locuită de o lume neschimbată și eternă. Cu o săptămână mai înainte, vizitasem, la Paris, Muzeul de artă modernă și-1 văzusem pe Picasso cu acea „Cortină” fabuloasă și „Minotaurul” din 1924 lângă Dufy, Matisse și Marquet, cu „Naturile moarte” din 1914, lângă cubiștii Marcoussis și Juan Gris, cu „Arlechinul” din 1923 și „Chipurile de femei”, acele schițe pregătitoare pentru „Les mademoiselles d’Avignon” din 1915, lângă Paul Klee, Braque și Kandinski, îl văzusem, deci, în câteva săli, uneori singur, dar numai aici la Antibes el e cu adevărat numai el cu el, nimic al tău și totul, ca o împrejurare neașteptată, animale cu priviri înghețate și oameni care nu se vor mai despărți niciodată de pereții pe care s-au născut, și îți dai seama că aici, deasupra cerului întors al Mediteranei, Picasso nu mai face o pictură a sufletului, ci a valorilor, că acele categorii fundamentale nu mai sunt adevărul și utilul, frumosul și urâtul, datul și imaginatul, ci altceva în stare să exprime ce este „sus” și ce este „jos”, ce este „superior” și ce „inferior”, ce este „nobil” și ce este „ordinar”. Fiind pe undeva, trăind pe undeva, nu cred că ar exista cineva care, văzând muzeul, să nu-și dorească-n taină să-l vadă și pe el, un zeu care nu-i mort sau, cum s-a zis adesea, un pictor cu șansă care s-a trezit, deodată, stăpânitor prin artă. Cine mai poate fi azi un Picasso? Să intri însă în această lume atât de tristă și atât de fericită cu tăceri și sunete asemenea ei și cu puterea vie de a-ți da sentimentul că asiști la o dramă unică în care există numai începutul cu unitatea lui de timp și de cadru, de acțiune și de inspirare și să te gândești la un om căruia să-i poți spune: „Ce crezi ? E acolo un muzeu și dumneata exiști alături de el ! Ce simți? Cum o duci?”. Aflasem că Picasso nu mai primise pe nimeni de cîțiva ani. Anul trecut, când a împlinit 90 de ani, n-a ajuns la el decât Aragon. Sărbătoarea a avut loc fără participarea lui, fără el. Dar el era. Locuia ca și acum la Mougins, o așezare dc munte, dincolo de Cannes. Mai înainte trecusem prin Vallauris, locul în care Picasso își făcuse vasele de lut și care acum e un sat de ceramiști – văzusem chiar anunțat un Festival internațional al ceramiștilor de artă – și care fără îndoială va fi cândva un sat muzeu: „Aici a locuit Picasso!“, „Aici și-a avut Picasso atelierul”. De la Cannes, drumul devine dintr-odată săpat în piatră cu serpentine dese, încadrat de brazi și chiparoși. Mougins se arată de o parte și de alta a șoselei, urcat pe versante, ca o mică stațiune climaterică cu hoteluri luxoase, cu cafenele înțesate de turiști ale căror mașini au acoperit parkingul. Întrebăm la o cafenea unde este casa lui Picasso și chelnerul ne privește foarte nedumerit, e puțin absurdă ambiția noastră: „Nu e aici, e pe celălalt versant”. Coborâm, trecem șoseaua, intrăm pe un drum îngust și ne oprim în fața unei vile singuratice, ieșită de sub colină: bănuim că aici ar putea fi, întrebăm, nu e aici. Casa lui Picasso e mai sus, chiar sus de tot, dar vom urca degeaba, n-o să vedem nimic, e ascunsă între ziduri și copaci – ni se spune.
Deci, dincolo de capelă.
Avem acum un reper sigur și, într-adevăr, îl găsim ușor, capela se înalță, deodată, pe vârful colinei ca o cetate străveche. Dincolo de capelă însă, drumul începe să coboare fără ca noi să fi putut să observăm ceva: în stânga – ierbărișuri, în dreapta – o suită de chiparoși. N-o fi aici? Iată un drumeag părând a fi fost părăsit care se oprește într-o barieră din lanțuri masive. Și cum nimeni nu mai poate să dea înapoi, trecem pe sub ele, coborâm o cărare umbrită de liane, ca printr-un tunel, și ajungem față în față cu un turn. E al capelei de sus. Cum de ne-am încurcat? Coborâm încă puțin și printre chiparoșii foarte înalți sclipesc zidurile. Abia după o jumătate de ceas, ocolind câteva movile pietroase și un crâng de un verde ireal, vedem bine ferestrele – o fereastră e deschisă – și micul parc cu un teren de sport. Vrem să facem măcar niște fotografii, dar casa în întregime nu s-ar putea vedea decât, probabil, dintr-un copac și încercăm pe lângă capelă. Nu se poate din pricina zidurilor de piatră și din încă ceva care seamănă a trestie, și astfel ne mulțumim cu fereastra deschisă de sub acoperiș, dincolo de care ar fi putut fi în clipele acelea de după-amiază chiar Picasso, un bătrân retras pe un munte misterios – locul pare adus aici anume din Spania. Nimic nu se aude, nici o adiere nu cade la învoială să ne descopere ceva de-acolo, măcar o fluturare de perdea. Fotografiem ce putem și plecăm. Ne oprim târziu, la cota 1800, în drum spre Grasse și spre Castellane și privim o clipă înapoi la munții care coboară în mare ca un uriaș fluviu de piatră». (Vasile Băran – Morillon, august, 1972)
Peste ani, am călătorit împreună cu Vasile Băran cu un tren de noapte, într-un vagon de cl. a II-a, care urma să ne aducă pe amândoi acasă, la Gorj. Am vorbit de toate și-am adus vorba și despre… întâlnirea cu Picasso. Ea, părea acum, că se chiar întâmplase aievea. Și mi-a mai zis atunci că merge cu cl. a II-a ca să poată să coboare la… Pojogeni, în satul lui, chiar în capu’ grădinii casei părintești, recomandându-mi și mie să mă dau jos în gară la Copăcioasa, s-o iau pe scurtătură peste deal până la Voitești, acasă, apucând astfel să mai văd și eu… lumea, cu o așa ocazie. Am avut norocul să prefir și eu Lumea albă și să-l văd pe Picasso, în mai multe rânduri, prin muzeele dedicate lui de la Paris, Barcelona, Malaga, Vallauris și Antibes. Și de peste tot m-am ales cu impresii copleșitoare. Am căutat povestea „întâlnirii” lui Vasile Băran cu Picasso și pentru a vă aduce aminte că într-un 20 ianuarie din 1931, El s-a născut la Pojogeni, județul Gorj… Să-l păstrăm în amintirile și să-i citim cărțile. Merită! Lumea artelor care contează astăzi e dependentă de Picasso. Există o anume presiune culturală cu „Efect Picasso” care dă naștere unor rivalități și predicții de cele mai multe ori perdante și, din păcate, apar și (i)efecte neconforme cu standardele unanim acceptate. E chiar confortabil să ne imaginăm că ignoranța ne privește pe toți sau că fețele noastre au musai o anume expresivitate estetică atunci când ne lăsăm pradă oglinzii. La Târgu Jiu, artiștii plastici n-au prea fost atinși de aripa lui Picasso. N-a avut (i)Efect asupra lor. Le-a fost… peste mână. N-au ratat însă să-l… colecționeze. Cu ani în urmă, s-a organizat la muzeu o expoziție colectivă în care a figurat și „un Picasso” din colecția unui… artist de-al nostru cu oarece pretenții. Evenimentul a fost semnalat chiar pe prima pagină de presa din localitate. S-au făcut de râs la pachet. Mică-i lumea și mare-i grădina lui Dumnezeu!… Când vrei să-l cuprinzi cu mintea pe Picasso, e nevoie să te reinventezi de fiecare dată.
Altfel…
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here