« – Și nu am vreme să învăț; sunt mereu zăpăcit de cap.
– Da ce, tu mai și înveți?, mă întrebă mama.
– Da ce vrei să fac? Să mor aici în birt? Asta nu e meserie pentru mine, mârâii eu.
– Văd că mâncat ești, și bani mi-ai trimis, zise mama. E dădui din umeri.
– Nu e meserie pentru mine.
Apoi mă ridicai, măturai curtea, birtul, făcui 8-uri cu apă turnată dintr-o sticlă pe jos, scosei mesele și scaunele în grădină sub bolta de viță de vie, mă dusei să sparg gheață în pivniță. Apoi începuseră să sosească mușterii: țărani, geambași de cai, negustori de vite, jandarmi, țigani. Mama se mută mai lângă gard, unde ajunsese soarele, lângă gardul de lănteți ce despărțea curtea de grădina de vară cu mese. Știam că se uită și mă privește necontenit. Eu, cu un șorț murdar atârnat de gât, alergam din grădină în bucătărie și-n pivniță și iar în grădină.
– Vinee! Vinee! Strigam eu, asudat și înnebunit, pe la ceasul prânzului.
Iar mușterii:
– Băiete! Alo, băiete! Două țuici! Doisprezece mici! Băiete, mai adu-o friptură aici!
Unul spătos, mustăcios, roșu în obraji, lăsat pe spate, mă apucă de cămașă, din spate, și răcni:
– Stai!
Ca la armată. Eu mă opream, cu un turn de farfurii murdare în mâini. Mustăciosul mă dăscălea:
– Mă, puță! Ascultă cum te-nvăț eu! Să iei o ceapă din alea marile, s-o cureți binișor…
uităte-n ochii mei. BĂ! Răcnea el deodată, căci eu amețit de cât alergasem, și fiindu-mi lehamite de el, mă uitam la chimirul lui cu ținte de aramă din care ieșea o imagine de pachet de Plugare. Ceilalți, tot negustori de bâlciuri ca el, mureau de râs, iar el, știind că la place, se strâmba și mai crunt la mine:
– Iei niște slănină și o frigi…urma el tot ca un învățător care preda o lecție, sfătos.
Ascultai până la urmă. Când plecai auzii:
– Ce e el nărod din naștere, îl mai tâmpiși și tu pe deasupra ! Și toți izbucniră în răgete de râs, ca niște măgari. Numai mustăciosul zicea:
– Fogi bă de acilea, nu l-ai văzut ce ochi de pui de lele are ?
Ceea ce dovedea că, oricât de plin de țuică era, geambașul își păstrase agerimea vederii. Îmi comandaseră țuică „specială”; mă dusei în pivniță și le făcui în loc de specială, adică fără apă, „categoria a 2-a”, adică jumătate țuică, jumătate apă. Mă răcori, în pivniță, umbta și mirosul de vin; butoaiele mari stăteau înșirate la umbră. De sus din grădină, venea numai ca un țârâit îndepărtat, cântec de viori și de țambal, și sunete de contrabas: vu-Vu-VU-VU! VU-VU-Vu-vu! Făcea contrabasul: do-mi-sol-do! Do-mi-sol-do! Taraful era al vestitului Cascarache cu neamul lui, mereu beți, plini de sifilis și de parale, cu țintă de aur în lobul unei urechi, cei mai strașnici lăutari din județ.
După-amiază târziu se potoli goana, plecară cei din urmă mușterii, iar Cascarache cu frate-su și cu feciorii lui și cu noră-sa, gurista, se așezară și ei să mănânce, rămaseră cu bateriile lângă ei, să bea până seara. Eu o căutai pe mama. Ajuta la bucătărie, la spălat vasele. O așteptai să isprăvească, apoi o luai să-i arăt, peste drum La Iosif , în parcul stufos al orașului, straturile de flori binemirositoare și lumea care se plimba, negustorii cu haine noi, largi, cu mâneci din care le ieșeau numai vârfurile degetelor, și cucoanele lor cu rochii de mătase și șosete albe, și ofițerii cu cizme de lac, și tinerii cu bastoane de bambus, bărbieriți și pudrați proaspăt. Muzica militară cânta în chioșcul din mijlocul grădinii: era famfara regimentului 4 roșiori, pe care-l comanda boierul de la noi din sat, colonelul Vorvoreanu. Și în parc era un restaurant de vară, de unde venea un miros de mititei; dar noi nu intrarăm: ne uitam de departe la lumea bogată care se scurgea încet, în pas mărunt, printre straturile cu pansele și trandafiri și crini. Mirosul de flori și cel de mititei se amesteca în aerul călduț ca laptele, și porumbeii gângureau și umblau printre picioarele plimbăreților. O dusei pe mama și-i arătai pe strada Victoriei magazinle de stofe și stambă, și abageriile, și băcăniile, și prăvălia de cafea, și cofetăriile și restaurantul „Modern”, cu geamuri mari cât casa noastră din sat, și înăuntru multe lumini, dar care făcea mai puține parale decât „La Iosif”, și în loc să-l aibă pe Cascarache, avea o orchestră de jazz. Pe urmă îi arătai catedrala albă, cu sfinții zugrăviți pe pereții din afară (bașca pe dinăuntru, unde n-avea o palmă de zid nepictat): Sfântul Platon, Sfântul Aristotel, Sfântul Vasile cel Mare. O dusei să-i arăt și casele prințului Ipsilanti, cu un turn cu acoperiș ascuțit și ale doamnei Istrati, care avea moșia de la Dobrunu, și ale doamnei Vorvoreanu, mama boierului de la noi din sat, cea care-și strânsese sora de gât când cu răscoalele din 1907 (dar la noi în sat muriseră atâția, încât nimeni nu mai pomenea de răscoale, și nici de ce se întâmplase la conacul pe jumătate ars, într-o noapte de la începutul primăverii). Mama dădea din cap, cu mâna la gură. Apoi, când ne-ntorserăm, îmi zise:
– Ce bogăție! Bogăția pământului. Rămâi aici, Panaite. Aici o să fie bine de tine, dai și tu de un rost. Când mi-ai spus azi-dimineață că nu vrei să stai, m-am bucurat. Că după ce-ai plecat, mi-a fost tare rău, iar, ca atunci când erați voi mici. Dar acum, chiar eu te-ași goni. Să stai aici, băiete, repeta ea turburată, aproape speriată de ce văzuse.
– Nu stau, răspunsei eu. Nu mai pot. Nu pot învăța; și nu vreau să rămân chelner (…)
Mama strânse din buze (începuseră să se încrețească, ca la bătrâne, deși ea n-avea mai mult de treizeci și cinci de ani), clătină din cap, apoi zise:
– Fă cum știi, numai să-ți fie bine. »
(Vârsta de aur sau Dulceața vieții – Memoriile lui Toto Istrat, Partea I)
*
Centenar Petru Dumitriu la Târgu Jiu? De ce? Scriitorul rămâne, iată, la 100 de ani de la naștere, încă în afara vederilor așa-zis instituționale ale celor care fac și desfac ierarhiile și stabilesc tot felul de clasamente literare în corpul culturii române. Opera lui, în ansamblul ei, e percepută azi cu o anume ostilitate, chiar și de publicul cititor, datorită unei contestări continue din partea unor confrați devotați cauzei, dar mai ales păstrării unei tăceri inexplicabile în jurul operei unui scriitor român, așa cum a reușit Petru Dumitriu să rămână pănâ la sfârșitul vieții.
Există, pe nedrept, în conștiința publică doar prin romanul „Drum fără pulbere”, operă de tinerețe care, din cauza subiectului „la vedere” considerat doar o comandă politică de rutină – gest impardonabil și neagreat literar de nimeni –, a fost supusă superficial analizelor „de specialitate” cu toate că spectaculoasa-i structură comportă și pagini literare de o frumusețe incontestabilă care-i confirmă debutul spectaculos în epocă.
Și „Pasărea furtunii” rămâne o carte izbutită „pe porțiuni” prin tot ce e atins „de dragul frumuseții, sau dramatismului, sau tragediei” pe care le-a descris „în paginile de început și de sfârșit”, sufocate însă de valurile învolburate ale mării și ale… vieții personajelor tragice și nevinovate pervertite iremediabil politic.
Cu „Cronică de familie”, roman în trei volume de aproape două mii de pagini, părea să dea o binemeritată „lovitură de imagine” care avea să-l confirme ca pe un mare scriitor. Dar fuga-i neasteptată și de neînțeles peste graniță, l-a scos aproape definitiv în afara canoanelor locale ale istoriei literare și a făcut să nu fie acceptat nici afară, rămânând indezirabil pentru „nobila” diasporă românească și neîncadrabil pretențiilor culturale ale occidentului civilizat.
Și după… 1960, scriitorul a fost uitat cu acte-n regulă, rămânând la index până astăzi. Tabla de materii a culturii române, oficial omologată cu periodicitate comandată, nu-l cuprinde…
Nici „Colecția de Biografii, Autobiografii și Memorii contemporane” cu care a fugit din țară, nici „Întâlnire la judecata de Apoi”, nici „Incognito”, nici toate celelalte scrieri și nici chiar volumul ultim – „Non credo, oro” –, recuperat greu și publicat târziu și nu fără peripeții, în 2014, nu au mai fost în stare să-l așeze pe locul pe care părea că-l meritase de drept în calitatea-i de scriitor român.
Și-atunci?…
La Târgu Jiu, Biblioteca Județeană Cristian Tell în parteneriat cu Lumea gorjenească, ziarul Gorjeanul și cu alți „factori de răspundere interesați” își asumă Anul Centenar Petru Dumitriu. Pentru că Petru Dumitriu s-a născut scriitor la… Târgu Jiu: „Fiindcă eu știam franțuzește din copilărie, și am început șă scriu la vârsta de treisprezece ani. Și am scris Les trois combats avec l’Hydre (Cele trei lupte cu Hydra), Viața și moartea lui Corso Donati, după Istoria Florenței de Machiavelli, pe care am citit-o în franțuzește sau nu, cred că în italienește, în biblioteca municipală din Târgu Jiu, din fondul Cristian Tell, lăsat moștenire. Și eu mă jucam tot timpul, eram licean și învățasem latinește, și învățasem acasă franțuzește. Mă jucam cu limba engleză. În plus că învățasem și nemțește. Și pe urmă am scris o piesă de teatru, și aia se numea Meșterul Manole. În versuri albe, de 11 silabe, românește. Pentasilabul iambic îl învățasem din Shakespeare. Și Meșterul Manole a existat și s-a pierdut și ea”…
Recapitulăm „spre știința” tuturor celor interesați:
« 1924, 8 mai – Se naște la Baziaș, județul Caraș Severin, primul copil al familiei, Petru, după numele tatălui.
1926 – Vine pe lume la Turtucaia, în Cadrilater, unde ofițerul Petre Dumitriu era detașat cu serviciul, sora sa Lila. Certificatul de naștere este eliberat Lilei abia în 1955, de Primăria Techirghiol.
1931, 8 mai – Este botezat, chiar în anul începerii școlii, ortodox, după religia tatălui. Ambii copii sunt crescuți de mamă foarte sportiv, cu un dezvoltat simț al competiției și cu mare atenție pentru cultura lor.
1933 – Lila e botezată tot în religia ortodoxă.
1934-1935 – Începe cursurile medii la Gimnaziul Mixt din Orșova
1935-1935 – Tatăl, locotenent colonel este mutat disciplinar în Regimentul 94 infanterie din Târgu Jiu, după ce refuzase să împuște câțiva sârbi care munceau în grădina de zarzavat a familiei Dumitriu, pentru bănuite acțiuni ilegale. Petru Dumitriu este înscris în anul al II-lea la gimnaziul care funcționa împreună cu Liceul Tudor Vladimirescu, luând premiul al III-lea. Este prieten foarte bun cu Țoncu Gâță, mai târziu ajuns profesor de chimie chiar în acel liceu.
1936-1937 – Termină clasa a III-a a gimnaziului cu premiul al II-lea. Participă, în luna aprilie, la concursul de limbă română al Societății Tinerimea Română, București, obținând premiul al II-lea pe țară pentru clasa a III-a. Scrie în franceză, un text despre izvorul de lângă casă, de la Baziaș, dedicat Sfântului Sava, patronul Serbiei.
1937-1938 – termină clasa a IV-a a gimnaziului cu premiul I. Scrie Les trois combats avec lHydre, premoniție a vieții sale fragmentate între mai multe bătălii și o piesă după Meșterul Manole, în versuri endecasilabice fără rimă, al cărei subiect era legat de simbolica apropiere a războiului și de sentimentul că trebuie să zidești ceea ce e mai scump, precum Manole o zidise pe Ana.
1938-1939 – Se înscrie în primul an la Liceul Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu, terminându-l cu media 9,14 și premiul I, alături de Dănău C. Constantin, care-i fusese coleg și concurent la premiu începând din clasa a II-a a gimnaziului. Astfel în clasa a IV-a și a V-a de gimnaziu, Petru Dumitriu n-a mai fost trimis la concursurile Tinerimii Române, dar Dănău Constantin a fost trimis, luând, ce-i drept, premiul I în fiecare an). Scrie Istoria lui Corso Donati după Istoriile florentine ale lui Machiavelli.
1938-1939 – termină clasa a II-a a liceului cu premiul I.
1939-1940 – termină clasa a II-a a liceului cu media 9,09 și premiul I
1940-1941 – În calitate de premiant de onoare al liceului, i se permite să dea ultimii doi ani de liceu într-unul singur, absolvind liceul cu media generală 9,23. A dat în același an și bacalaureatul, obținând media 9,60.
La Târgu Jiu, tatăl, Petre Dumitriu, va supraveghea lagărul piloților de pe Dunăre care refuzaseră să lupte pentru Germania hitlăristă. Familia locuiește mai întâi la o prietenă de familie, originară din Târgu Jiu, și care fusese căsătorită la Dresda cu un neamț, fiind în aceleași cercuri cu părinții Theresei, mama scriitorului, apoi, după moartea soțului său german, aceasta revenise în oraș și se recăsătorise purtând numele de familie Pop.
În ultima vacanță de după absolvirea liceului va traversa experiența primei iubiri, pentru o fată refugiată din Basarabia cu familia, experiență căreia mama sa îi va pune capăt în chip brutal. Imaginea acestei prime iubiri, fata de la Baziaș, va traversa mai multe cărți ale autorului, inclusiv după plecarea în Occident.
Îl cunoaște la Târgu Jiu, imediat după susținerea bacalaureatului, pe Ernst Teves, pilot neamț, de care avea să-l lege o îndelungată prietenie în perioada germană a vieții sale.
Își începe studiile la Facultatea de Filosofie a Universității din București, câștigând din primul an o bursă Humboldt, grație căreia a plecat să studieze filosofia la Munchen. Pleacă și Lila, spre a termina liceul.
1944 – Își întrerupe studiile din cauza războiului (după vacanță nu mai poate pleca la Munchen) tocmai când se gândea la o teză de doctorat despre Jacob Boehme, profesorul Kurt Huber fiind arestat de Gestapo. Încearcă, fără succes, să se înscrie la Drept, la București. Continuă să publice în Revista Fundațiilor Regale..
Încearcă să-și facă o carieră de reporter militant, influențat fiind de ascensiunea comunismului și condiționat de faptul că tatăl său fusese arestat. Este trimis, ca reporter al Scânteii, la procesul partizanilor anticomuniști de la Timișoara, iar în urma opțiunii sale procomuniste, tatăl, aflat în arest tot la Timișoara, ca fost ofițer al armatei române și proprietar al unei vii pe dealurile de la Baziaș, este eliberat. Mama locuia cu chirie într-o cameră tot la Timișoara.
După eliberarea tătălui familia revine la Târgu Jiu, la doamna Pop, apoi se mută la București…»
Datorăm acest fragment de cronologie prescurtată a adolescenței petrecută la Târgu Jiu, doamnei Ecaterina Țarălungă, cea care s-a dedicat studierii operei scriitorului și a îngrijit cu excelență ediția Petru Dumitriu – OPERE, cuprinzând în trei volume I. Publicistică, Dosare de Securitate, Eseuri, Proză, Alte texte, Cronică de la Câmpie ; II. Cronică de familie; III. Colecție de Biografii, Autobiografii și Memorii contemporane –, apărută în condiții deosebite sub egida Academiei Române, la editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă și prefațată de Eugen Simion.
La Târgu Jiu, Petru Dumitriu s-a format, a învățat câteva limbi străine, a citit cărțile esențiale ale culturii universale, a fost premiantul Liceului Tudor Vladimirescu, a legat prietenii…
Păcat că n-a mai revenit niciodată. Și nici noi n-am făcut nimic…
Câtă vreme și astăzi societatea civilă și lumea literară românească vrea să-l uite, și o face cu obstinație, merită încercat să ni-l revendicăm, în Amintire.
La Târgu Jiu, Petru Dumitriu „s-a născut a doua oară”… Vom încerca să-i reconfigurăm prezența în actualitatea literară, să-l așezăm pe locul meritat de drept în spațiul cultural românesc. Cu bune și cu… rele, pro și… contra. Și pentru că „Dumnezeu e totul”, o vom face rugându-ne dimpreună cu scriitorul: … „Pe urmă la pubertate, pe la paisprezece, cincisprezece ani, mi-aduc aminte că am avut cel puțin o revelație. Un cer, un apus de soare înspre Petroșani, înspre Retezat. Că de la Târgu Jiu vezi munții. Târgu Jiu este aproape de Carpați. Și mergeam, deci, către nord-vest, văd și locul aproape de parcul municipal din Târgu Jiu, care este decorat cu operele lui Brâncuși. Și m-am uitat, și am simțit, și am vorbit către acel apus de soare, dar nu vorbeam cu apusul de soare, și nici cu soarele, ci dincolo… Soarele, pe care nu prea mi-l amintesc, cred că era numai roșeața apusului. Aveam o bucurie pe care i-o dădeam îndărăt celui ce mi-o dădea sau acelui lucru de la care-mi venea. Pe urmă am încercat să mă rog și am reușit să mă rog. N-am avut niciodată probleme de credință sau de necredință. Am avut o problemă teoretică, și anume tentația, ispita panteismului. Eu sunt realist, necrezând decât în ceea ce văd. Nici acum nu cred în Dumnezeu, numai că mă rog cel puțin o dată pe zi. Nu-mi trebuie să cred cu capul. Trebuie să mă rog, și asta și fac. Tentația a fost aceea – eu necrezând decât ceea ce văd –, tentația a fost de a crede că Dumnezeu este totul, panteismul, sau că totul este Dumnezeu. Am înțeles că Dumnezeu e dincolo de tot… Și dincoace de tot… Chiar și în mine. E mai aproape de mine decât sunt eu însumi de mine. Și asta e valabil și pentru cititorii care ne-ar citi…”
De aici i s-au tras toate. De la Târgu Jiu…
Centenarul Petru Dumitriu va fi o… revelație.
Vasile VASIESCU
