Sfânta Scriptură ne spune că Saul, împăratul, îl ura de moarte pe Psalmistul David şi îl căuta pe tot locul ca să-l omoare, şi de trei ori Domnul l-a adus pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui, dar, odată, când Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis: «Iată, Domnul a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-i facem sfârşitul», însă, David a oprit pe oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afară şi plecând, a început să strige pe Saul, zicând: «Împărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele! Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat! Judece Domnul între mine şi tine! Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală, de aceea, eu nu voi pune mâna mea pe tine! El va vedea şi El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale!». Când a sfârşit David, Saul a ridicat glasul şi a plâns, şi a zis lui David: „Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău”! Aşadar, David a fugit de răzbunare şi de judecată, pentru că răzbunarea şi judecata sunt ale Domnului, nu ale omului. Nimic nu lucrează atât de puternic, într-un suflet păcătos, ca dragostea şi iertarea! Dar, dacă Mântuitorul Iisus Hristos, Cel născut în ieslea din Betleem, a suferit pentru păcatele noastre, ar trebui ca şi noi să cunoaştem deplina binecuvântare de a fi veşnic eliberaţi de povara acestor păcate! Păcatul constă în a nu crede în Fiul, Cel care ne revelează iubirea Tatălui și ne revelează că toți suntem fii! Drept urmare, păcatul meu radical constă în a nu accepta să fiu fiul lui Dumnezeu, a nu accepta iubirea Tatălui pentru mine, iar acesta e păcatul cel mare! Dacă-L consider pe Dumnezeu opusul meu, înseamnă că întreaga mea viață este ratată! Ori trăiesc ca rob al lui Dumnezeu, ori mă răzvrătesc, dar, oricare dintre aceste variante sunt greșite, ceea ce înseamnă că acesta e păcatul! De fapt, acest păcat face în așa fel încât eu să nu devin fiul lui Dumnezeu, ci «fiul tatălui-diavol» (v. 44).
,,Findcă plata păcatului este moartea, darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică”!
Trăind în exclusivitate în cele lumeşti, simțim în noi o paternitate răufăcătoare şi dăunătoare, adică, minciuna care ne-a furat cunoașterea lui Dumnezeu! Astfel, «tatăl-diavolul» este un falsificator abil, şi, la fel ca toți falsificatorii, este un bun comunicator al vicleniei, deoarece minciuna trebuie să fie verosimilă, plauzibilă, mai mult decât adevărul care uneori ni se pare că nu-i adevărat. Păcatul originar constă într-un «delict semantic» al cărui sens alunecă într-o semiotică a formei exterioare, adică, într-un «delict al semnificației», iar, cea mai mare nelegiuire pe care-o putem face este să le sustragem cuvintelor însemnătatea semnificației lor! Însă, cuvintele care sunt mai necesare decât pâinea, precum: «libertate», «credinţă», «adevăr», «iubire», «bucurie» sunt cele mai falsificate cuvinte de pe lume! Pentru a ne convinge că așa este, e suficient să fim atenți la ceea ce auzim la televizor, la ceea ce se scrie în ziare, la ceea ce vedem pe telefon, la ceea ce avem noi înlăuntru, deoarece separatorul, mincinosul, încă de la început, este cel care le fură cuvintelor adevărul lor! Se pare că toți experimentăm faptul că există cuvinte cărora li s-a furat adevărul, mai ales Adevărul Tatălui ca fiind iubire, faptul de a ști să ne acceptăm ca fii iubiți, și pe alții ca fiind frații noștri! Suntem ispitiţi să aflăm, cum s-a furat adevărul cuvântului «adevăr», şi toţi spunem că adevărul e relativ în funcţie de interesul personal! Acest interes vine din interiorul meu, asociat cu egoismul, cu iubirea de sine, deci, vreau ca adevărul să slujească egoismului meu, dar, în felul acesta, mă distrug pe mine și pe alții! La originea păcatelor, întotdeauna avem această falsificare a semnificației cuvintelor! Încă de la început, întreaga Evanghelie după Ioan este un joc despre cuvânt, poate, tocmai pentru a ajuta să iasă la lumină în mod limpede cuvintele fundamentale precum: «Cuvânt, a comunica, a spune, Tată, iubire, libertate, adevăr», ceea ce înseamnă, de fapt, rezultatul acestei lucrări a lui Iisus! Prin păcate, fariseii doresc să-L lapideze, şi lapidându-L, ei întăresc cuvintele pe care Iisus le-a spus despre ei: „Voi sunteți fiii tatălui minciunii”! Încă de la Naşterea Sa, saducheii doreau să-L ucidă pe Fiul, dar ultimul cuvânt îi este rezervat Lui Dumnezeu, Cel Care este Adevăr, Libertate și Iubire, căci, tocmai lapidându-L, nu vor reuși să-L lapideze, dar peste o vreme, Îl vor răstigni! Totuşi, chiar crucificat, Iisus va revela că El este Dumnezeu și ne va revela cine este Dumnezeul Cel Preaînalt, nu doar stăpânul, dătătorul legii pe care ei și-L închipuiau, ci e Tatăl Fiului și Tatăl nostru, Acel Tată care are aceleași însușiri ca ale lui Iisus, care S-a făcut slujitorul fraților, Care Şi-a dat viața pentru frați! Cel fără de păcat, pe Cruce, Iisus ne va revela pentru prima dată Adevărul lui Dumnezeu: Acela e Dumnezeu, nu un altul! Tocmai Răstignitul, Fiul este Cel care ne revelează iubirea Tatălui, iar, Iisus ne va revela că El e Dumnezeu adevărat, dar ne va revela și marea noastră demnitate, că noi, prin El suntem fiii Lui Dumnezeu, iar Iisus a venit să ne dea această iubire îndumnezeită! În fine, Dumnezeu urăște păcatul, pentru că El este sfânt, iar, sfințenia este cea mai înaltă dintre toate atributele Lui (Isaia 6.3, Apocalipsa 4.8). Iar, Sfințenia Lui Îi umple deplin Ființa, epitomizează (abreviază, subsumează) perfecțiunea Lui morală şi slobozeşte libertatea absolută de orice fel de cusur! Sfânta Scriptură priveşte atitudinea lui Dumnezeu față de păcat cu un puternic sentiment de ostilitate, dezgust și totală detestare, mai ales că păcatul e descris ca fiind expresia rănilor pline de putrefacție (Isaia 1.6), întinăciune (Tit 1.15, 2 Corinteni 7.1), o datorie obligatorie (Matei 6.12-15), un întuneric rătăcitor (1 Ioan 1.6) și o pată stacojie (Isaia 1.18). De asemenea, Dumnezeu urăște păcatul pentru simplul motiv că ne desparte de El: „Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să v-asculte”! (Isaia 59, 2). Păcatul a fost cel care i-au făcut pe Adam și Eva să fugă de Dumnezeu și să se ascundă «printre pomii din grădină».
,,Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”!
Păcatul aduce întotdeauna separare, și faptul că Dumnezeu urăște păcatul înseamnă că urăște să fie despărțit de noi, fiindcă dragostea Lui cere restaurare, lucru care în schimb cere sfințenie! Dumnezeu urăște păcatul și datorită înșelăciunii lui perfide, care ne ademenește ca să ne concentrăm atenția asupra plăcerilor lumești, în detrimentul binecuvântărilor lui Dumnezeu. A căuta să înfăptuiești păcatul înseamnă să întorci spatele binefacerilor Lui Dumnezeu, care are «gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să ne dea un viitor şi o nădejde» (Ieremia 29.11). În acest fel, păcatul înseamnă certuri, neînţelegeri, lipsa de linişte sufletească, lipsa de credinţă, iar, cine îşi recunoaşte apăsarea în faţa Mântuitorului Hristos, va fi eliberat de tot ceea ce l-a dus la această stare. Repulsia Lui Dumnezeu față de păcat implică faptul că îi iubește pe ai Lui și vrea să îi binecuvânteze mereu!
În loc de concluzie, în finalul analizei noastre, să spunem că:
Un tânăr uşuratic l-a întrebat cândva pe un călugăr de la mănăstire:
– Dumneavoastră spuneţi că oamenii necredincioşi poartă povara păcatelor. Eu nu simt nimic! Cât de greu este păcatul? Un kilogram sau zece kilograme?
Înţeleptul călugăr i-a răspuns tot printr-un exemplu:
– Dacă pui o greutate de o sută de kilograme pe un om mort, ce zici, o va simţi?
– Nu va simţi nimic, pentru că este fără viaţă!
– Tot mort este şi cel care nu simte greutatea păcatelor sau care o ia în derâdere.
Atunci, tânărul nu a mai avut ce spune la un astfel de argument, iar, cine este sincer cu sine însuşi în faţa lui Dumnezeu, va recunoaşte că păcatele apasă asupra conştiinţei sale.
Nu putem deveni sfinți prin noi înșine, dar Dumnezeul ceresc ne dă Duhul Lui Sfânt ca să ne sfințească! Avem promisiunea Lui că ne va ajuta în lupta împotriva păcatului! Cel Născut din Fecioara Maria este gata să ierte toate păcatele, să le îndepărteze, să le acopere, să le şteargă şi să nu-Şi mai aducă aminte de ele, de aceea, să-I aducem mulţumire pentru o asemenea lucrare măreaţă a Fiului Lui Dumnezeu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
