În calendarul creştin-ortodox al sfintei noastre Biserici, Sfântul Cuv. Grigorie Decapolitul, ale cărui sfinte moaşte odihnesc la Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, este prăznuit în fiecare an, în ziua de 20 noiembrie, pentru că minunile sale au uimit lumea din vremea sa. După ce s-a curățit de patimile trupului și ale sufletului, după ce a primit darul Sfântului Duh întru sine, Sfântul Grigorie Decapolitul a dovedit că se numără în rândul iubitorilor de Hristos care au mărturisit credinţa cea adevărată în secolele al VIII-lea şi al IX-lea. S-a născut într-una din cetăţile Decapoliei, care se numeşte Irinopolis, însă, tatăl său, care numea Serghie, era robit de patimile trupului încât pentru mântuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maica sa o chema Maria şi era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu şi de fii, care, fiind rădăcină bună şi frumoasă stâlpare, a odrăslit pe acest Grigorie. Ajungând la vârsta de 8 ani, copilul a fost dat la carte, după care s-a nevoit multă vreme şi a învăţat toate câte i s-au părut că-i sunt de trebuinţă, dar, iubitor de Dumnezeu, el alerga totdeauna la biserică plin de evlavie şi toate cuvintele folositoare şi mântuitoare de suflet, pe care le auzea, le împlinea şi cu fapta, ca un cunoscător şi înţelept. Apoi, înălţându-şi mintea la cele cereşti, a urât cu totul cele pământeşti, iar de trup nicio grijă nu purta, fiindcă nu mânca bucate bune şi scumpe, ci simple şi puţine, cât să împlinească nevoia trupului, deşi îl sileau părinţii să mănânce şi să se veselească împreună cu dânşii. Dar, nicidecum nu voia, ci mai mult, se îndeletnicea cu cititul dumnezeieştilor Scripturi! După ce l-a aflat, mama lui care a înţeles că vrea să se facă monah şi să slujească lui Dumnezeu întru feciorie şi întru curăţenie, ca o binecredincioasă şi de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o cale ca aceasta a mântuirii; ci, mai ales, l-a lăudat şi l-a învăţat să fie mare la suflet şi îndrăzneţ către nevoinţele monahilor. Numai un lucru l-a rugat: să meargă într-o mănăstire de obşte, care se afla la locurile apropiate, în care era şi un frate al său, ca astfel, amândoi să se nevoiască şi să aibă unul într-altul mângâiere şi ajutor. Deci, Sfântul Grigorie, văzând că voia maicii sale nu este potrivnică scopului său, el s-a înduplecat să facă voia maicii sale şi s-a dus în acea mănăstire al cărei egumen era un eretic, care avea mare dragoste şi prietenie cu ereticii! Dar, tânărul Grigorie primea învăţăturile, sfaturile şi îndemnurile către faptele bune ale unchiului său, iar, pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune şi în nevoinţele monahiceşti, adică, în ascultare, în smerenie în dreapta judecată, în cunoştinţă, în răbdare, în blândeţe, în dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi în toate faptele bune, încât s-a făcut iubit tuturor fraţilor mănăstirii, ca un înger al lui Dumnezeu fiind socotit. Evlaviosul Grigorie, cu cât se vedea cinstit de către toţi, cu atât mai mult se smerea, în toate urmând lui Dumnezeu, Celui Ce S-a smerit pentru noi şi ne-a învăţat, zicând: “Luaţi asupra voastră jugul Meu, şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”, de aceea, cuviosul Grigorie, având nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă de rănile şi muşcăturile răutăţilor, ci ca pe nişte săgetături copilăreşti le socotea. De aceea, văzând ticăloşii diavoli că nu pot să-l izgonească şi că nu pot face nimic 
asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din peşteră, însă, nu după multe zile, iarăşi s-au prefăcut în chip de ostaşi mulţi şi au venit în peşteră cu săbii, cu suliţe, cu arcuri şi cu unelte de război. După ce s-a curăţit de patimile trupului şi ale sufletului, după ce a primit darul Sfântului Duh întru sine şi a strălucit cu lumină cerească şi dumnezeiască, s-a făcut vas ales, ca să ducă mărturisirea dreptei şi sfintei credinţe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut bunămireasmă a lui Hristos, ca să dea celor credincioşi bunămireasmă de faptă bună, atunci Dumnezeu, care ştie inima fiecăruia, judecând că nu este cuviincios a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat, zicând către dânsul: ,,Grigorie, dacă vrei să ajungi la desăvârşire, ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi înstrăinează-te pentru folosul tău şi al celor ce au trebuinţă de învăţătura ta”! Sfântul Cuv. Grigorie s-a dus la Tesalonic şi, după ce a intrat în cetate, a mers la o mănăstire în care era un pustnic vestit şi un egumen care se numea Marcu! Într-o zi, a venit la dânsul o femeie îndrăcită şi cu rugăciunea lui a gonit dracul şi încă multe alte minuni a săvârşit în locul acela. Sfintele sale moaşte au rămas multă vreme în acea mănăstire în care s-a săvârşit şi dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli, tuturor celor ce alergau cu credinţă neîndoită către dânsele. Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Ţara Românească de sfinte mănăstiri, zidind din temelie Sfânta Mănăstire Bistriţa, întru cinstirea Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, pe apa Bistriţei, vrând să o împodobească cu un odor scump şi sfânt ca acesta, cu multă sârguinţă şi cu multă rugăciune către Dumnezeu şi către sfântul, le-a adus cu mare cheltuială din mănăstirea în care se aflau, în sfânta mănăstire cea nou zidită şi le-a aşezat aici, cu multă cinste şi evlavie! De atunci şi până în ziua de astăzi, se află acolo nestrămutate, întregi şi nestricate, izvorând mireasmă preafrumoasă şi dând tămăduiri pentru tot felul de boli, tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ele, deoarece, darul şi sfinţenia aleşilor lui Dumnezeu este neîmpuţinat, iar, ţara noastră o păzeşte şi o ocroteşte de multe feluri de necazuri şi de primejdii!
Preot Paroh Neblea Valentin, Parohia Peşteana de Jos, Fărcăşeşti, Gorj
