Cuvânt lămuritor
Așa cum ne orânduiește Dumnezeu viața, pe cărările acesteia întâlnim oameni și oameni, cu unii dintre aceștia empatizând din prima clipă. Așa a fost și cu istoricul Dumitru Cauc, pe care l-am cunoscut la o manifestare culturală organizată la Mănăstirea Bistrița, comuna Costești, județul Vâlcea, în anul 2016, când am demarat un proiect de suflet dedicat Centenarului Marii Uniri. La simpozionul organizat cu acest prilej a participat și istoricul la care facem referire. În cadrul simpozionului, domnul profesor Dumitru Cauc a prezentat aspecte din lupta partizanilor din Oltenia conduși de sublocotenentul Victor Popescu din Valea cu Apă, județul Gorj, intervenție care a captat atenția tuturor participanților. Era firească dorința mea de a-l invita să ni se alăture la amintitul proiect, ceea ce dânsul a acceptat și astfel a participat cu studii la realizarea Colecției omagiale „Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor”, 6 volume (Editura Universitaria, Craiova, 2016-2022; coordonator Eugen Petrescu), operă publicată sub egida Centrului de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”. Văzându-i și celelalte preocupări (gazetar, publicist, poet etc.), l-am implicat și-n alte proiecte editoriale, domnia sa onorându-le cu celeritate. Astfel s-a legat între noi o prietenie și o admirație constructivă. Este și motivul pentru care am decis să-l intervievez cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, o bună parte din ea dedicată cunoașterii și scrierii istoriei. Cu siguranță, cititorii ziarului „Gorjeanul” vor avea ocazia să-l cunoască mai bine pe omul de cultură și istoricul Dumitru Cauc.
Vin din Țara Jilțurilor…
Eugen Petrescu: De la început, vreau să vă spun că sunt bucuros să vă iau acest interviu și astfel să cunosc mai bine pe unul dintre intelectualii distinși ai Gorjului. De unde vine omul de cultură Dumitru Cauc? În ce pământ sfânt al patriei își are înfipte rădăcinile?
Dumitru Cauc: Eu sunt onorat de gratulațiile aduse, considerându-le un exercițiu sincer de admirație și cunoaștere, ținând cont de vastele dumneavoastră preocupări. Vin din Țara Jilțurilor, o microzonă bine individualizată, unde majoritatea satelor au fost ab antiquo moșnenești, mai tărziu, în evul mediu, aici infiltrându-se și mănăstirile Tismana și Strâmba. Oamenii locului s-au simțit întotdeauana liberi. E gena pe care și eu am moștenit-o. M-am născut în satul Paltinu, un sat gorjenesc, cocoțat pe un deal, pe partea dreaptă a uliței principale care urcă de la Jilțul Racilor spre vest, spre Bolboși, fiecare casă fiind asemenea boabelor dintr-un strugure. Acolo, într-o casă de lemn, cu foișor și prispă, m-am născut în ziua de 2 mai 1953. Zenobia și Ion Bordeiași au fost primele făclii ale vieții mele. Părinți frumoși, care se luaseră din dragoste, toată viața trăind parcă iubirea dintâi, m-au adus pe lume într-un timp istoric cu multe încercări pentru oameni. Era perioada afurisitelor de cote obligatorii. Greutățile apăsau din greu umerii părinților. Eram al treilea copil al familiei, Petre și Grigore se născuseră cu patru, respectiv trei ani înainte, ulterior părinții mei au adus pe lume încă un băiat, Ionel, și o soră, Rinuța. Dumnezeu a dorit un alt destin pentru mine, departe de părinții naturali, astfel că pe la doi ani am fost dat spre înfiere verișoarei mamei mele, Ioana Cauc (oamenii însă îi ziceau Maria), care locuia în satul Condeiești, vecin cu satul natal. Copilăria mea s-a desfășurat în acest sat, primul spațiu în care am văzut frumusețea creației divine. Dacă satul Condeiești a fost tărâmul meu de fericire, Jilțul este legătura mea cu nemărginitul. Aici sunt rădăcinile mele, de unde vine continuu seva trăiniciei și a iubirii. Sincer, de Jilț mi-e dor, mie dor…
Eugen Petrescu: Iată-ne intrați în atmosfera acelei zone descrisă de dumneavoastră cu atâta sensibilitate. Cum apreciați destinul hotărât atunci de Dumnezeu?
Dumitru Cauc: Răspunsul este simplu. Așa a dorit Dumnezeu! Părinții, Ion și Zenobia Bordeiași mi-au dăruit viața (Ce noroc, spun adesea!), iar Constantin și Ioana Cauc (Maria) și-au dăruit viața creșterii și educării mele. Tot la fel spun mereu: Ce noroc!
Cel dintâi dascăl în viață…
Eugen Petrescu: Am citit în volumele de versuri scrise de dumneavostră mai multe poezii dedicate tatălui adoptiv. Este admirabilă venerația față de acesta. Atât de mult a reprezentat dânsul pentru evoluția dumneavoastră?
Dumitru Cauc: Cu adevărat, părinții mei adoptivi, divinii mei părinți, și-au dăruit viața ca eu să pornesc pe drumeagurile bune ale acesteia. Dacă mama a dus greul creșterii mele, trezindu-se în fiecare dimineață la orele patru sau cinci, toată ziua lucrând (sincer, rar am văzut-o odihnind), tata a fost marele meu dascăl. Era fierarul satelor de pe Jilțul Mic, făcuse ucenicia prin anii 1916-1919 la Tg-Jiu, la un renumit meseriaș al orașului. Cum am spus în una dintre poeziile dedicate tatei: „Era tatăl meu, fierarul,/Ceas și orgă pentru sat,/În conacu-i strâmtorat,/Satu-și depăna amarul./Era exact așa cum aveam să citesc mai târziu în «Moromeții» lui Preda, fierăria lui tata era un loc în care oamenii, pe lângă rezolvarea problemei uneltelor, își depănau experiențele, amintirile sau „puneau țara la cale”. Copil fiind, am trăit acele experiențe care mi-au fost de mare ajutor în jungla vieții. Iar tata a fost izvorul de unde mi-am luat multe din învățăturile folositoare: „Cel dintâi dascăl în viață,/Mi-a fost tatăl meu, fierarul,/Trezindu-mă de dimineață,/Să-l ajut să lege carul./Când fierbea fierul în vatră,/Eu trăgând din greu la foale,/Cu răbdarea sa de piatră,/Mi-arăta a vieții cale.” Și acum în satul Condeiești, din actula comună Negomir, localnicii vorbesc cu admirație despre tata: „Iar fieraru-i doar poveste,/Spusă-n treacăt de-un bătrân,/Lângă nucul de la drum,/Din alt timp rămas și el.”
Biserica și școala m-au făcut să privesc spre înalt…
Petrescu Eugen: Este admirabilă venerația față de părinți, iar dumneavaostră ați spus-o atât de elegant. Dar să urmărim cursul vieții.
Dumitru Cauc: Un alt dascăl al vieții a fost copilăria. Lumea aceea plină de farmec era atât de micuță, dar bogată cât tot universul. Ea mi-a cizelat sufletul, căci au fost exeperiențe felurite și copii feluriți, pe toate și pe toți încopilărindu-i definitiv în sufletul meu. Apoi a fost biserica și școala. Ele mi-au îndreptat privirea spre înalt. Timpurile acelea în care, în fiecare casă, pe peretele dinspre răsărit, se găsea câte o icoană sub care se aflau sticla cu Aghiasma Mare și un mănunchi de busoioc mi se par atât de aproape căci copilul din mine nu le lasă să se șteargă din amintire, căci prea fericit, ca și părinții mei, eram când veneau marile sărbătorile religioase. Fiecare dintre ele avea farmecul ei. Cât privește legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, fapte bune și participarea la slujbele din biserică, de mic am învățat alături de părinți locul în care mă găsesc – un mic suflet aflat sub aripa lui Dumnezeu, iar mijlocitorul a fost inegalabilul preot Titi Răceanu. Cât privește școala, urcușul pe muntele învățăturii a fost îndelung, statornic și greu. El mi-a adus însă primele sclipiri adevărate de fericire. Cu fiecare treaptă urcată, mi s-a deschis o lume plină de farmec. Primele litere și cifre scrise pe caiet, primele desene făcute, prima încurajare a învățătoarei, bucuria tatălui la observarea caietului unde dascălul pusese o notă mare, toate acestea erau popasuri pentru reluarea drumului. Am învățat să scriu și să citesc sub îndrumarea învățătoarei Ecaterina Răceanu. În clasa a II-a a urmat întâlnirea cu învățătorul Ion Saragea, marele meu învățător. Multe îi datorez distinsului și nefericitului dascăl, una rămânând esențială – mi-a dat primul impuls în îndrăgirea și cunoașterea istoriei, căci „Când de marii domni vorbea,/Domnul meu Învățător,/În suflet ne sădea,/Inima de-nvingător./
A urmat gimnaziul, unde am avut mulți dascăli cu har, unii dintre dânșii, chiar dacă erau suplinitori, făcându-și din plin datoria. Pe toți îi port în cămara inimii, învățătura dobândită ajutându-mă în popasul următor al vieții care a fost liceul.
La Bâlteni am început să urc treptele Olimpului…
Deși era un liceu periferic, în acele vremuri aici, ca și-n multe alte licee periferice, se făcea cu adevărat carte, iar profesorii erau toți profesioniști, devotați meseriei de dascăl, cei mai mulți dintre dânșii fiind la început de carieră, dornici să sufle și spre noi vânticel cald și proaspăt de primăvară. Primul care a abătut acest vânt spre aripile mele a fost profesorul Gelu Velican. Bucuria cu care el ne dezvăluia tainele literaturii universale și generozitatea cuvintelor îndreptate de domnia sa către mentorii avuți la facultate îmi descria pentru prima dată o lume aparte spre care sufletul meu, doritor de frumos și de evadare, tânjea. Limba latină tot prin dânsul am îndrăgit-o și i-am descifrat tainele. După transferarea profesorului Velican, mentor spiritual mi-a fost profesorul de filozofie, Emil Moroianu. Pe lângă eleganța discursului, distinsul dascăl emana către noi noblețe și distincție, fascinându-ne cu adevărat la acea vârstă. Profesorul George Emil Moroianu a adus ceva special în lecturile mele – m-a apropiat de literatura germană. Doamna Maria Popescu și Ion Moșoiu au fost determinanți în alegerea muzei ce mă va fermeca etern. Dacă am devenit un profesor dedicat cu totul profesiei este marele merit al doamnei Maria Popescu! Am avut și alți mentori, dintre care aș mai aminti pe diriginții Enache Popescu și Gigi Bâcoi, profesoara de biologie Marilena Munteanu.
Mai este un moment important care mi-a marcat destinul cultural – întâlnirea cu Eminescu, această binefacere venind din partea profesoarei de limba și literatura română, doamna Moșoiu. De dragul lecturii făcută de dânsa unor poezii eminesciene, am învățat pe de rost poeziile „Glossă” și „Dorință”, ulterior, an de an, învățând câte una, azi recitând lesne aproximativ 30 de poezii din creația inegalabilului poet și multe altele din W. Shakespeare, Blaga, Goga, Coșbuc.
Întâlnirea cu Eminescu a fost biletul meu câștigător pentru ocuparea unei loje în salonul de cultură…
Eugen Petrescu: Ca și dumneavoastră și eu am mare admirație față de maeștrii mei spirituali, iar liceul a fost cu adevărat determinant. Îmi place formularea dumneavoastră privind „popasurile vieții”, cum a fost popasul făcut în anii studenției?
Dumitru Cauc: Așa cum spuneam, întâlnirea cu Eminescu a fost esențială în logodirea mea eternă cu salonul de cultură. Am urmat în 1976 Facultatea de Istorie-Filozofie, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Pe atunci, ca și acum, grădina lui Akademos din această citadelă a spiritualității era ocupată de uriașe personalități, fiind fericit să-i am ca profesori și mentori pe Hadrian Daicoviciu, Ștefan Pascu, Camil Mureșan, Nicolae Lascu, Nicoale Edroiu, David Prodan, Francisc Pall sau metodistul Victor Popa. Desigur, Clujul mi-a oferit posibilitatea studierii în Bilioteca Centrală Universitară și-n bibliotecile specifice facultății pe care o urmam. Una dintre acestea a fost biblioteca Institutului de Istorie „George Barițiu”, unde am avut marea bucurie să-i văd pe marii istorici David Prodan și Ștefan Pascu, iar alta a Institutului de Arheologie. La bibilioteca de la Institutul de Arheologie am simțit cu adevărat mirosul cărților vechi, de fapt simțeam cum veneau spre mine 5000 de ani de istorie. Parcă se revărsau în mine toate sforțările celor care săpaseră în stâncă templele indiene, auzeam biciul lovind spinările celor care trăgeau din greu blocurile uriașe din care se înălțau piramidele, forfota din Agora Atenei, gemetele din labirintul cretan, eleganța senatorilor romani, dar și bucuria geților privind cerul înstelat. Și câte alte imagini nu-mi veneau în fața ochilor, când mă găseam în acea grădină a lui Akademos! Cu adevărat, devenisem șoarece de bibliotecă!
Va urma
(Interviu realizat de Eugen Petrescu, director coordonator programe și cercetător la Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”)
CAUC nua fost niciodata o valoare culturala a gorjului,oare cine va plateste?