Revelaţie în umbra unui nuc – ,,A existat un nuc, iar nucul acela era minunat”!

Prietenul meu nucul, despre care am vorbit mai demult, simt că a fost cândva în realitate, iar, acum e doar în amintire, dar, am simţit că ieri, el nu mai sfredelea pământul cu rădăcinile sale, nici nu-și mai înălța crengile spre cer, pasările nu se mai prindeau de ramurile sale, el nu se mai legăna în bătaia vântului. Puteam accepta că niciodată nu voi mai sări prin crengile lui, însă gândul că el nu mai era niciunde în acestă lume, că el dispăruse cu totul fără urmă, că viața i se terminase inexplicabil, ăsta era un gând sfâșietor. Și curând aveam să devin o persoană și mai rea.
Noi, oamenii, dispunem de puterea faptului de a uita. Asta ne dă tăria să mergem mai departe, să supraviețuim. Indiferent cât suferim la un moment dat, indiferent cât ne doare și cât de insuportabil este ceva, cândva, oamenii au putința de a se obișnui cu orice. Este mecanismul lor de apărare, însă trebuie să plătească și un preț. Nimic în această lume nu este infinit. O persoană nu se poate simți de două ori la fel. Fiecare sentiment, fiecare moment, fiecare gând, sunt unice. Fiecare lucru peste care trecem și care nu mai doare, deși cândva era greu de suportat este dovada că inimile noastre se împietresc! Cineva pe care îl prețuim, îl prețuim toată viața. Durerea pe care o simțim atunci când el nu mai există este la fel, nu se micșorează indiferent cât timp va trece. Noi suntem cei care ne schimbăm. Noi devenim imuni la ceea ce simțeam cândva. Așa și eu. Încă îmi parcurg drumul spre casă. Nu mai simt aceași bucurie, însă și durerea a dispărut.
M-am obișnuit să nu-mi mai ridic privirea spre cer pentru că știu că nimic nu mai este de zărit acolo. Așa trec zilnic pe lângă locul unde se înălța falnic și verde prietenul meu. Câteodată zâmbesc, alteori mă mai opresc în loc și compar imaginea din mintea mea cu cea pe care o am în față. Tresar și oftez, diferențele cele mai mari sunt undeva, în inima mea. Că eu nu mă mai simt la fel, că oricât aș încerca, odată ce dispare un lucru, o face pentru totdeauna. Însă acel copac, dacă stau pe trunchiul lui, acum tăiat, și-mi închid ochii pot să simt atât de viu totul. Văd oamenii și ceilalți copaci, văd cerul, îi simt mirosul crengilor și al frunzelor, îmi simt inima cum bate cu putere, simt că e acolo, că a existat, iar asta mă ajută să pot merge mai departe. Să cred ca el există și și-a întins acum ceva timp crengile spre cer. Că într-un sat micuț, pe o stradă uitată de lume a existat un nuc, iar nucul acela era minunat.
Curând, nu cu mult timp după tragedia cu nucul, am pierdut un al doilea lucru fără de care nu credeam că o să pot merge mai departe. Indiferent de cât am suferit și de cât am plâns, nu am murit, am supraviețuit. Am învățat să fac pași mulți și siguri purtându-mi durerea cu mine. Mi-e atât de dor încât simt că mă sufoc, de fiecare dată când îmi amintesc simt că nu-mi mai pot controla lacrimile. Cu toate astea, indiferent cât de mult doare astăzi, mâine mă voi trezi, mă voi ridica și voi continua să merg. Îmi voi călca lacrimile și voi mege mai departe. Pentru că indiferent ce se întâmplă și cum ne simțim, trebuie să mergem mai departe. E în regulă să plângem pentru un timp, e în regulă să cădem într-un colț și să rămânem acolo. Numai că, la un moment dat tot trebuie să ne ridicăm. Pentru că adevărul este că nu avem altă varinată. Viața, viața nu ne așteaptă pe noi. Doar pentru că suferim, doar pentru că ne este greu, ea nu se oprește, continuă, se petrece clipă de clipă. Și trece pe lângă noi, chiar dacă noi alegem să mergem sau să stăm pe loc.
Maria IORDACHE, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Univ. «Lucian Blaga» Sibiu