Un lucru mai puțin cunoscut este că „tot profesorul Nicu Gherghe l-a încurajat și spre teatru. Valentin mi-a și spus: «Gherghe mi-a deschis ochii și spre teatru». Mai târziu, în liceu, el venea uneori la Biblioteca județeană unde, la etaj, era o oglindă foarte mare și unde putea, în fața ei, să-și exerseze unele roluri. Odată, după ce am juca șah cu el acolo, lângă oglindă, și l-am făcut mat, s-a enervat atât de tare încât m-a înjurat și a dat cu ghiozdanul după mine. M-am ferit și ghiozdanul a lovit oglinda pe care a crăpat-o. Ne-am luat la bătaie până i-a dat sângele pe nas. După care ne-am împăcat și am plecat la o bere. Nu suporta deloc înfrângerea. Era «cribdos», cum ziceam noi pe-atunci. În schimb, Valentin nu era un tip egoist, din contră, era generos. Cum avea mai tot timpul bani la el, datorită tatălui său care era revizor contabil, ținea să-i împartă cu noi și ne invita, la o bere, la o prăjitură sau la un film”.
Despre viața sa la Liceul „Tudor Vladimirescu” (actual Colegiul Național) din Târgu Jiu, din timpul comunismului, Mălăele are amintiri dulci-amare, fiind conștient, retrospectiv, de faptul că atunci au avut loc transformări majore în ființa sa, care i-au modelat destinul: „Păstrez legătura cu foarte mulţi colegi şi merg cu mare drag la întâlnirile cu ei. Viaţa la liceu a fost fantastică. Atunci m-am născut. Acceptând sau refuzând propunerile învăţătorilor mei. Refuzul ăsta a fost consemnat şi în exmatriculările mele, extrem de multe şi bine numărate. A fost uimitor pentru că aici am întâlnit oameni noi, pentru că am avut şi profesori buni, profesori deştepţi, pentru că am avut şi profesori mai puţin deştepţi, pentru că n-am avut profesori, avându-i. Atunci mi-am dat seama că rostul meu s-ar putea să nu fie într-un sistem impus, într-un sistem cartezian, într-un sistem al umilinţei, cum încă se mai practica în momentul acela, ci alături sau aiurea. A fost momentul revelaţiei, al naşterii mele […] în sistemul ăsta existau, totuşi, nişte oameni care vedeau altfel viaţa, nişte oameni mândri, nişte oameni deştepti, nişte oameni curaţi. Unul dintre ei a fost şi este diriginta mea, doamna Felicia Iliescu, pe care am să o pomenesc de câte ori va fi cazul, pentru că niciodată, în acel sistem uleios, greoi şi de multe ori imposibil, nu aş fi putut înota fără ajutorul acestei femei. Ea a fost zâna mea bună şi omul care a bănuit că aş putea face altceva decât doreau, cu ajutorul unui rigid-program pedagogic, ceilalţi profesori de la mine”8.
În mod personal, ca elev al acestui liceu teoretic cu profil matematică-fizică (în perioada 1980-1985), considerat cel mai prestigios din oraș, subscriu la descrierea de mai sus. În ciuda câtorva profesori de înaltă clasă, de care îmi amintesc cu plăcere și respect (Isac, Vasile, Dumitrescu, Popescu-Bălești ș.a.), ideologia și rigiditatea sistemului comunist afectau puternic domeniul educației. Îmi aduc aminte de profesori de-a dreptul îndoctrinați (care, din fericire, au reușit să-și transmită ideile la prea puțini elevi), de unii la care intuiai că erau obligați să se conformeze ideologiei (aceștia erau cei mai mulți), dar care nu credeau sincer în ceea ce spuneau și de alții mai moderni (foarte puțini), cu fața orientată spre valorile occidentale. Materiile erau prea multe și adesea supraaglomerate, cu prea multe informații inutil introduse în programă, pretențiile unor profesori ca noi să învățam aproape totul ad litteram erau mult prea exagerate, se simțea lipsa unei orientări profesionale reale, existau o anumită ipocrizie și carențe de comunicare între elevi și profesori, ca și tendința unor cadre didactice de-a deveni „mici dumnezei” sau doar „mici dictatori” (uneori cu scopul de-a forța elevii cu stare materială bună să ia lecții particulare, la ei acasă). Toate acestea au făcut ca viața la liceul respectiv să nu fie una prea plăcută, pentru mulți dintre noi. Realizai că îți pierzi libertatea (nu prea mai aveai timp decât să înveți), îți era teamă de-a spune anumite lucruri (chiar dacă erau adevărate) și simțeai că ești sub presiunea unui sistem care avea tendința să te strivească. Mulți au ieșit din liceu temători de-a fi ei înșiși, de-a exprima opinii personale, obosiți și cu spiritul de creativitate afectat.
Din aceste motive, comportamentul indisciplinat al elevului Mălăele, manifestat într-un sistem cu o disciplină prost înțeleasă, a fost acela al marelui curaj de-a rămâne el însuși, ascunzându-se adesea și în spatele unei măști teatrale protectoare care i s-a potrivit. Nesupunerea la normele unui sistem ideologizat, rigid și ipocrit s-a dovedit salvatoare pentru el, ca om și ca artist. Creativitatea lui debordantă ulterior s-ar explica, așadar, și prin faptul că și-a păstrat o anume libertate interioară și că nu a rămas sufletește tarat.
Domnul Șocu Octavian ne-a dat mai multe informații despre isprăvile lui Valentin (pentru că așa era numit, în Târgu Jiu; doar după ce a devenit actor a preferat să i se spună Horațiu) la Liceul „Tudor Vladimirescu”, între anii 1968 și 1971: „Mălăele a avut un noroc teribil, desi la LTV aveam profesori mai mult decât exigenți, mulți fiind de-a dreptul răi. Au fost însă unii dascăli care l-au protejat pentru că simțeau că, totuși, s-ar fi putut alege ceva de capul lui. Este vorba, mai ales, de diriginta lui, Felicia Iliescu, care preda chimia, de Titu Rădoi și de profesorul de matematică Spătaru. Mălăele nu era bun la multe materii (la matematică, de pildă, era zero barat) și nici nu era deloc doritor să se perfecționeze (la muzică și la desen avea notele cele mai mari). Chiulea, de asemenea, foarte mult, părinții lui primind adesea înștiințări acasă de la liceu, că se apropie de limita de a fi exmatriculat. Dar, pentru că era nostim, profesorii îl lăsau în plata lui, făcându-i doar aluzii de genul: «Mălăele, ar fi bine să îți dai și tu mai mult interesul». Pe acest fond, inclusive diriginta l-a lăsat în pace. Uneori îi spunea: «Măi Mălăele, ce să mă fac eu cu tine? Tu trebuie să te faci clovn că asta merge la tine». A avut astfel o deplină libertate în liceu. Îi plăcea mai ales să facă pe prostul…, a perfecționat cât a putut acest stil, în spatele căruia, însă, se ascundea. Liceul a fost scena pe care, mai departe, a experimentat și evoluat”.
Doamna Iliescu a creat un climat plăcut în clasa noastră și l-a susținut imens pe Valentin. Îi permitea destul de multe, din moment ce, odată, în timp ce ea scria pe tablă formule complicate de chimie, Mălăele și colegul lui, Belu Grigore (care cânta bine din voce și la vioară), au făcut un duet, Belu invitând-o, în fața tablei, pe dirigintă la dans în timp ce cânta, iar Mălăele improviza pe muzica lui Belu și spunea snoave.
Din păcate, peste ani, el nu a reușit să ajungă la ceremonia de înmormântarea a fostei diriginte, deoarece era într-un turneu. Probabil că și-ar fi dorit mult acest lucru, mai ales pentru faptul că el era un tip religios. A fost, în liceu, printre puținii elevi care mergeau sistematic, de Paște și de Crăciun, la biserică, mai ales la biserica din deal, unde este cimitirul orașului. Acolo erau înmormântați bătrânii lui, la care se ducea să aprindă lumânări. Acolo era văzut de profesorii lui, dar nici unul nu avea curajul să-i atragă atenția asupra faptului că ideologia comunistă, predată la liceu, era împotriva practicilor religioase”.
Va urma
Sorin Buliga
8 Ibidem
