Într-unul din studiile sale, marele nostru apologet, profesorul Ioan Gh. Savin, vorbeşte foarte lămurit despre pericolul disocierii sentimentului religios de cultura poporului român. „Cultura reprezintă doar sufletul unei naţiuni şi acest suflet nu se poate, nici înlătura, nici schimba. Noi suntem de la origine tributari ai concepţiilor şi valorilor creştine pe care nu ni le putem smulge din suflet, nici ca inşi şi nici ca naţiune. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât prin aceste valori culturale ale ortodoxiei, noi am creat şi ne-am afirmat nu numai pentru naţiunea noastră, ci şi pentru universalitatea creştină, urcând astfel cel mai înalt grad sub care se poate prezenta cultura umană, acela de a crea bunuri valabile pentru noi şi pentru clipa trecătoare, şi pentru alţii, pentru universalitate, pentru eternitate”. Fără această simbioză riscăm să ne dezrădăcinăm de ethosul românesc, de esenţa spiritualităţii şi culturii strămoşeşti. De aici, înţelegem că, după cum sentimentul religios îşi justifică ontologic existenţa înlăuntrul firii omeneşti, fiind înnăscut într-însa, Ortodoxia reprezintă prin definiţie „esenţiaţitatea poporului român”. „Ortodoxia este adâncul nostru. Faptul că e al nostru nu trebuie să fie motiv de închipuire că noi am creat-o şi deci ne putem şi lipsi de ea, fie înlocuindu-o cu ceva analog, fie lăsând locul liber. Fără acest adânc nu mai putem avea ceava al nostru. Ne pierdem pe noi înşine”.
Pe de altă parte, profesorul Ioan Savin exprimă această identitate ca specific al simbiozei daco-romane. În decursul timpului însă, unii au atribuit esenţa spiritului românesc laturii autohtone, afirmând că aceasta s-ar datora dârzeniei poporului dac, de la care „am fi luat structura intimă şi organică a fiinţei noastre etnice, ca şi legătură cu solul şi cu cerul, de care Dacii nemuritori erau atât de legaţi şi stăpâniţi”. Pe de altă parte, latura latinizantă era de părere că tot ceea ce este românesc se datorează „romanilor cuceritori şi colonizanţi, de la care am luat, odată cu civilizaţia şi organizaţia, şi limba, şi odată cu ea, sufletul şi cultura poporului român”. Cert este însă că după retragerea aureliană din 256, civilizaţia daco-romană a continuat să existe, nu datorită unei structuri statale bine definite, ci prin forţa comunitară a Bisericii Creştine, care se statornicise pe aceste meleaguri prin predica Sfântului Apostol Andrei. „Sub semnul Crucii şi comunitatea Bisericii, notează profesorul Savin, cele două neamuri s-au contopit într-o unitate biologică şi etnică, unitatea românească, care s-a adâncit şi mai mult, pe măsură ce locuitorii Daciei, părăsiţi de ocrotirea legiunilor romane, retrase peste Dunăre, au rămas să-şi apere singuri existenţa în faţa hoardelor barbare năvălitoare. Elementul de legătură al locuitorilor de aici n-a putut fi acela al conştiinţei lor naţionale, conştiinţă nedefinită încă, în acele timpuri, ci al credinţei religioase, total deosebită de cea a neamurilor năvălitoare, faţă de care această credinţă trebuia apărată. Biserica creştină devine astfel instituţia care strânge în jurul ei pe noii credincioşi, răspândiţi dealungul tuturor meleagurilor Daciei, iar reprezentanţii ei, preoţii, iau locul conducătorilor, civili sau militari care dispăruseră”. Aşa se face că în mentalitatea poporului nostru, multă vreme, termenii de român şi creştin au acut acelaşi înţeles. Simibioza daco-romană a imprimat de asemenea un specific şi în latura spiritualităţii Bisericii noastre Ortodoxe. Această particularitate s-a constituit ca mod autentic de manifestare practică şi de exprimare teologică în contextul celor mai vechi tradiţii creştine, împărţite între Orient şi Occident. Ortodoxia, spune părintele Dumitru Stăniloae, ,,ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol imporant între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat putera să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele popoare veninate din Occident … Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a relului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a experienţei proprie popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi ca latini aducem taina lucrurilor şi a persoanelor totdeauna într-o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care e proprie popoarelor occidentale, în privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească”. La începutul secolului al XVII-lea, țăranii români continuau să se afle în plin feudalism, sub exploatarea boierimii și a Imperiului Otoman. De asemenea, literatura română este aproape inexistentă datorită contextului nefavorabil al vremii. Deși existând acest impediment, atât literatura în general, cât și literatura românească a început încetul cu încetul să se afirme, acest lucru fiind posibil datorită Bisericii, datorită literaturii religioase și bineînțeles a oamenilor de cultură. Dar înflorirea literaturii noastre vechi nu se datorează numai harnicilor traducători de scrieri bisericești și profane, ci mai ales scrierilor originale în care se descria trecutul românesc, cronicilor sau letopisețelor, scrise de acum în limba strămoșească și având drept autori pe cei mai învățați și mai talentați scriitori ai timpului. Importanța tipăriturilor religioase din veacul al XVII-lea este incontestabilă. Prin valoarea lor culturală, prin circulația masivă, prin valorile expresive ce le regăsim în paginile lor și nu în ultimul rând, prin opiniile despre limba română în predoslovii, aceste tipărituri au jucat un rol remarcabil în impunerea limbii române literare. Literatura religioasă a secolului al XVII-lea și din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a avut un rol deosebit de important în afirmarea limbii române literare.Veacul al XVII-lea a fost, pentru Ţara Românească, lung şi zbuciumat, dar mai norocos, totuşi, decât altele. Moştenirea, prea grea, lăsată de Mihai Viteazul brăzdase urme adânci în gândirea generaţiilor, zguduind conştiinţa românităţii. Mai timid în acţiunile politice, gândul unităţii de neam s-a întărit mereu în scrierile cărturarilor români de pretutindeni, dar și în mintea și inima conducătorilor. Mitropolitul Varlaam, Udrişte Năsturel, mitropolitul Simion Ştefan, Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino și domnitorul Constantin Brâncoeanu sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai conştiinţei istorice în curs de formare, opera lor aşezându-se la temelia culturii româneşti moderne. Poporul român s-a bucurat de-a lungul timpului de numeroase personalități care au trait mesajul Evangheliei lui Hristos, printre aceștia numărându-se și domnitorul Constantin Brâncoveanu. Personalitatea de excepţie a lui Constantin Brâncoveanu a generat o efervescenţă cultural ce s-a răsfrânt direct asupra vieţii bisericești. Ne-am propus să analizăm raportul dar și împletirea dintre Evanghelie șicultura românească în timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Prin această lucrare nu ne-am propus să epuizăm subiectul, căci despre epoca brâncovenească s-a scris şi se va mai scrie, însă am punctat aspecte care redau raportul dintre Evanghelie și cultură în spațiul românesc.
Radu FĂINIŞI, drd. în Sociologie, master în Teologie
