Ipochimenul e grossier, mârâie, grohăie, delirează, truchează, inventează scene de un grotesc involuntar, se autoînchipuie c-ar fi precum ix, igrec, zet. Are apucături cvasicomice de pseudopoet, lugubre, bizare, cu apucături corcodeleşti. Mimează postúri ridicole, pe care şi le aproprie neinvitat (de către vreo societate selectă – n.m.) căci el se învârte într-o lume măruntă, mediocră, uşor de dus cu preşul. Bâiguie, învelind cuvintele într-o salivă libidinoasă, bancuri, glumiţe de doi bani şi-o para chioară; se face că-şi reaminteşte nu ştim ce întâmplări, cu care „aura” lui (de altfel inexistentă – n.m.) să se mândrească.
Şi ipochimenul are o maladie gravă: autorlâcul; are obsesia c-ar fi scriitor (ci nu un biet „plagiator” al inepuizabilului folclor literar autohton); şi, culmea, „nimici” ca el îl scarpină între corniţele „diabolice”; se complac împreună în aceeaşi cloacă neinstruită suficient, trăitoare din „lecturi superficiale lejere”, consumabile la „foc mic”. Ce să-i faci? Lumea-i aşa cum este, şi ca dânsa sunt şi ei (autori şi lăudători „la comandă”, „la cumetrie”, la „cerşeală” etc. – n.m.).
În acelaşi tablou-pamflet postarghezian reiterând portretul „ipochimenului” ca personaj „negativ” (şi România de azi e plină de asemenea „exemplare” hidoase, unele ajunse vedete ale unei cotidianităţi tulburi, ale unei realităţi bulversate, ale unei „ţări eşuate”, parcă ireversibil), mai „merită” consemnate: pisălogeala, viclenia, perversitatea, paranoia, mimica dezarticulată, datul ochilor peste cap ca să simuleze atingerea aripei „geniului” nativ.
Ipochimenul e cârcotaş, ins insignifiant, toată viaţa lui a fost alambicată inutil întrucât produsele minţii sale, încremenită în proiect, sunt ilizibile, halucinante, vulgare etc. Se-aşază la masa vreunui cunoscut fără a fi invitat. Poartă o mapă (ori o geantă) cu el, unde are mereu ceva cu care să se laude (probabil are obsesia inferiorităţii sale sociale şi culturale, ca unul care nu şi-a terminat nici măcar liceul – n.m.); de fapt e un linguşitor şi un „gregar”. Nu are capacitatea de a-şi da seama că aprecierile la adresa „pseudocărţilor” sale sunt „uşurele”, „de bonton”, „amicale”, „miştocăreşti”, dar în mod mult prea subtil ca el să realizeze că acest accent „trădează” cumva indirect şi pe dedesubt proasta calitate a „versificaţiilor” sale puerile, gonflate dar fără motivaţie trainică şi cam… nesărate (ca bancuri, stricate prin versificaţie).
Ion Popescu-Brădiceni
