Marius Marian Șolea – Despre războiul de lângă noi şi, în aceeaşi măsură, despre cel din noi înşine. Un fel de introducere în tematica actuală

2416

Am cunoscut oameni care nu puteau trăi în lipsa unei păreri bune despre sine, pur şi simplu nu puteau funcţiona fără această energie. Din punct de vedere teologic, răspunsul este simplu, însa este posibil să existe un mecanism foarte puternic şi, totodată, complex al falsului, care, tocmai prin forţa sa, prin intensitatea şi răspândirea lui în societate, a devenit, istoric, adevărat. Precum, în ceea ce priveşte exprimarea într-o limbă, există acele greşeli încetăţenite, care devin ulterior (tocmai prin caracterul popular al respectivei erori), norme aprobate de înseşi instituţiile care ar trebui să stabilească adevărul şi eroarea, sau, filosofic vorbind, să despartă limitele adevărului de limitele erorii, tot aşa există în societate tot felul de neajunsuri comportamentale pe care le constatăm neîndoios în mod continuu. Persistenţa într-o anumită situaţie, toleranţa faţă de fals, nepăsarea şi lipsa sancţiunii aduc cu sine un timp de validare tocmai prin relaxarea cu care a fost tratată respectiva problemă. Prin lipsa reacţiei, neobişnuitul devine o banalitate, intră în sfera firescului. Aşa se explică şi intrarea în legalitate a tot felul de, să le numim printr-o prudenţă ironică, deviaţii. Chiar şi anumite comportamente, socotite inclusiv din punct de vedere ştiinţific, doar cu câteva zeci de ani în urmă, a fi manifestări explicite ale unor boli psihice au devenit, între timp, certitudini ale normalităţii. Aici nu este câtuşi de puţin vorba de progres, ci de un tipar introdus în societate pentru validarea formală a erorii, a anormalităţii. Totul este grăbit atunci când acest tip de oameni capătă funcţii în stat şi ulterior fac tot ce le stă în putinţă pentru ca nebunia lor să nu mai fie considerată o eroare comportamentală, până la urmă chiar existenţială, introducând inclusiv norme de drept pentru a statua în sfera legalităţii comportamentul lor şi pentru a restrânge sau chiar interzice reacţia faţă de anormalitate.
În mod cert, omul are dreptul să poarte orice tip de mască doreşte, tot aşa cum are şi dreptul de a se oglindi în ceea ce consideră că îi este potrivit, că îl pune în valoare, tot aşa cum vrea să-şi valideze certitudinile în certitudinile semenului său, care devine astfel însăşi dovada unui adevăr căutat şi uneori chiar exprimat. Când însăşi masca lui se oglindeşte într-o altă mască, a alterităţii, spectacolul nu poate fi decât o tragedie simplă pentru persoana în cauză şi, în acelaşi timp, un pretext de reflecţie. Uneori, acest spectacol nici măcar nu apucă să se termine, demascarea are loc impredictibil, factori externi, din lumea reală, contribuie decisiv la schimbarea cursului pe unde au fost, în mod nenatural, dirijate aceste ape. Tensiunea dintre construcţia care este expusă şi golul din peisajul real va crea mereu o prăbuşire, este doar o problemă de timp, în care intervin atât factori externi, cât şi combustii interne, până la momentul imploziei. Tocmai materia care se doreşte a fi percepută de ceilalţi creează energii care îi sfâşie pe subiecţii acestui tip de scenetă. Adevărul şi falsul nu sunt convenţii. Eroarea nu este o metodă iniţiatică, poate fi însă o trezire a conştiinţei, un moment înţeles şi tratat ca atare. Nici lucrul bun nu se amestecă omogen cu greşeala. Nu putem face din ele, împreună, o alifie cu care să ne ungem împotriva efectelor unor evenimente create sau care decurg dintr-o anumită stare a lucrurilor. În plus, adevărul are trepte, este piramidal. Uneori, atunci când negi, ca metodă de lucru, una dintre aceste trepte sunt şanse foarte mari să afli unde este următoarea, mai sus sau sub cea pe care stai. Mai ales când nu este suficientă lumină.
Nu încetez niciodată să mă mir de incapacitatea oamenilor de a înţelege lucrurile, de cât de uşor sunt de influenţaţi, de cum îşi deleagă întreaga capacitate de a raţiona, preferând la modul cel mai comod să creadă şi să fie influenţaţi de cei care au meseria de a-i influenţa. Nu cred că voi înţelege niciodată nu fenomenul în sine, ci de ce poate fi atât de eficient pentru publicul aşezat comod, în aşteptarea adevărului comandat prin simpla deschidere a televizorului sau a internetului. Totul se livrează acum precum mâncarea, există inclusiv aplicaţii pentru tot, pentru orice. Şi oamenii tot nu înţeleg… Nu înţeleg nici că exact aceiaşi oameni care vorbeau continuu despre virusul liliacului de pe grătar, despre ce este bine şi ce este rău, plătiţi pentru asta, vorbesc acum despre război, cu aceeaşi siguranţă şi, totodată, cu aceeaşi candoare, eliminând tot ceea ce înseamnă a fi competenţă. Apar doamne şi domnişoare cu perfecţionări cu mult mai plăcute, care discută despre planuri de atac şi de respingere, de tipuri de armament folosit, convenţional sau nu, despre dictaturi şi, implicit, despre democraţii. Aceleaşi tehnici pentru demonizarea cuiva şi pentru legitimitatea altcuiva, despre majoritatea care, în sine, deţine şi reprezintă adevărul, tocmai prin faptul că este majoritate. Nu mai contează că majoritatea este chiar o parte activă a unui conflict, conflict care deţine în zona cauzelor primare, pe lângă interese economice şi geostrategice, şi o consistentă preocupare a păstrării unei identităţi, că însăşi această majoritate este o convenţie. Nu mai contează nimic, suntem virusaţi şi orbi, reproducem doar ce auzim şi ne oripilează faptul că într-un război mor femei şi copii, pisici şi căţei nevinovaţi. Ne temem şi ne arătăm micimea, cocoloşindu-ne lângă un alt bocanc, despre ale cărui urme în noriul nostru naţional trebuie obligatoriu să ştim că sunt făcute din morală şi corectitudine.
De ce continuăm să credem că suntem obiectivi, când toate, dar absolut toate judecăţile şi constatările care ne alimentează pauza de gândire în care ne găsim ca neam sunt făcute cu subiectivităţi monstruoase? De ce nu înţelegem pericolul real, de ce nu vedem în primul rând divizarea dintre noi? De ce nu înţelegem marea cumpănă în care ne găsim? Presiunea teribilă împotriva omului, a manifestării atributelor lui? De ce nu înţelegem succesiunea unor evenimente, lipsa factorului surpriză. Parcă pentru acest popor nu mai este nevoie de nici o tehnică de manipulare, este de ajuns zornăirea boabelor de porumb în căpeţul de tablă, din copilăria mea, pentru ca porcii să audă şi să vină degrabă din ceir către jgheabul din spatele porţii. De fapt, această stare este unul dintre efectele morţii spirituale, al lipsei de trezvie. Fuga de adevăr şi de greutatea lui este un păcat, lenea intelectuală este un efect, nu este doar o urmare a stângăciei educaţionale din România ultimelor două decenii. Erorile sunt oglindiri ale propriului eu, ale orgoliului prin care apreciem subiectiv anumite lucruri. Şi, culmea, totul se bazează pe morală, pe încredere în altcineva şi pe buna imagine de sine. Totul este un spectacol despre cum se poate pierde esenţialul. Sunt de acord, originalitatea este un spaţiu îngust şi va fi din ce în ce mai îngust, singura extindere a sa poate fi doar în adâncime, nu la suprafaţa care ţine de orizontala vieţii de zi cu zi. Originalitatea este inabordabilă pentru mase în ceea ce priveşte înţelegerea fenomenelor istorice şi politice. Dar tocmai banalitatea este cea care diferenţiaza astăzi în mod esenţial indivizii. Banalitatea a devenit singura sursă de cunoaştere, maniera de a spune banalităţi deja valorizează omul, telespectatorul, consumatorul de gigabiţi.
De-a lungul timpului, pentru a supravieţui în lupta cu haitele de hoţi şi de proşti din două structuri fără mare importanţă ale Guvernului României (aceste structuri, pentru fiecare domeniu în parte, întreţin şi uneori chiar produc parte din mizeria din societatea noastră, cu acordul tacit, adică laş, al masei populaţiei româneşti, amorfe, imbecilizate de speranţă şi de grija îmbunătăţirii nivelului de trai), a trebuit să uit pentru mult timp de viaţa mea, a trebuit să înţeleg şi să regândesc fundamentul construcţiilor de realitate care ni se oferă, să caut cauza lucrurilor şi, dacă a mai avut sens pentru cineva, să o expun… Iluzia şi falsul conţin în modernitate un confort accentuat, până la un punct îi pot înţelege pe oameni, dar nu şi atunci când le este în pericol sănătatea, libertatea şi, de acum încolo, inclusiv viaţa. O altă problemă este că din ce în ce mai mulţi semeni trăiesc în virtual. Şi nu doar din punct de vedere tehnic. Accesează depozite de viaţă din telefon şi laptop, iar acolo nu descoperă decât ce decide cineva că trebuie să descopere… Dar istoria se desfăşoară încă în lumea reală… Aceasta în care, de astăzi, au dispărut pur şi simplu măsurile luate împotriva unui flagel planetar. Deşi flagelul există în continuare, dictatura medicală pare că s-a risipit. O stare care introducea legi abuzive s-a pulverizat, statele care au avut conduceri alcătuite din slugi renunţă rând pe rând la demenţele consacrate prin legi a fi fost măsuri corespondente unei realităţi impuse. Starea de falsă alertă a obosit în post şi-a leşinat, fiind înlocuită de starea de criză, mai bine construită, mai legată, în care structura electronică rămasă de la covid va putea fi moştenită pentru accesul la… informaţii adevărate, bani, apă, mâncare sau iodură… Ce coincidenţă! Certificatul verde de trecere prin boala cauzată de liliacul prăjit pe un grătar chinezesc îmi expiră chiar astăzi, sper să am în continuare aceeaşi mobilitate şi să nu accept ideea că există o fatalitate în distrugerea unei ţări prin false scenarii, prin acţiuni militare care nu au nici un fel de sens pentru noi şi prin redesenarea zonelor de influenţă, tampon, siguranţă sau chiar de graniţe.
Marius Marian Şolea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here