Notă autobiografică

1342

“Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a cunoscut pe mine, care vedeam cuvintele.”
Nichita Hristea N. Stănescu s-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933. Tatăl poetului, Nicolae, a urmat “Şcoala superioară de comerţ” în Ploieşti, apoi doi ani la Academia comercială din Bucureşti, iar mama sa, Tatiana Cereaciukin, o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.
1933 – 1940. Copilărie senină în cartierul liniştit, cu oameni aşezaţi, ploieşteni paşnici şi cumsecade. Tatăl îşi iubea cu gravitate feciorul, îl lua în desele excursii pe care îi plăcea să le facă în împrejurimile oraşului. “Om vital şi predestinat muncii”, cum îl va defini mai târziu fiul său, ştia a lucra din greu, dar şi a preţui bucuria sărbătorilor. Copilăria aceasta blândă nu a lăsat urme în conştiinţa poetului, dar a fost un dulce exerciţiu al iubirii.
1940 – 1944. Stănescu Hristea Nichita urmează cu rezultate excelente şcoala primară: primele două clase la Şcoala nr.5 din Ploieşti, apoi, din pricina evacuării oraşului, clasa a III-a la Şcoala primară mixtă din Buşteni – în sfârşit absolvirea clasei a IV-a aflându-l cu părinţii în refugiu la Vălenii de Munte. Cu trecerea în clasele mai mari va învăţa remarcabil numai la ce-i va face plăcere.
Celălalt eveniment care a marcat copilăria poetului a fost războiul.
1944 – 1948. Urmează clasele gimnaziale la liceul “ Sfântul Petru şi Pavel”. Examenul de intrare îl susţine în vara anului 1944 la Izvoarele, unde liceul era evacuat. În această perioadă citeşte mult şi începe să iubească tot mai aprins poezia.
1948 – 1952. Urmează ciclu superior la acelaşi liceu, devenit între timp “I.L. Caragiale”. Abia ieşit din copilărie, băiatul capătă deja înfăţişarea de înger rebel cu care va fi cunoscut mai târziu în viaţa literară.
Deşi iubeşte cu patimă cărţile şi este fascinat de mirajul poeziei, nu întrevede încă posibilitatea unei “profesii” literare şi îl aflăm înscris, conform dorinţei familiei, la secţia reală a liceului. Liceanul compune în gând zeci şi sute de versuri pe care apoi le recită prietenilor încântaţi, dovedind o memorie fenomenală şi o uriaşă capacitate de “vizualizare” a poemului în spaţiul abstract al minţii. Lumea însăşi îi părea armonioasă alcătuind cu propria-i existenţă un tot unitar a cărui emblemă consacrată de clasici e sfera: “Şi muzica sferelor, mai intens clocotind,/ întru sărbătorirea adolescenţei/ se aude”. Adolescenţa va rămâne pentru Nichita Stănescu “vârsta de aur” la care se va întoarce mereu.
1952 – 1957. Urmează cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii din Bucureşti. Opţiunea sa este o surpriză pentru părinţi. Plecat la Bucureşti să susţină examenul de admitere la Politehnică, Nichita se întoarce triumfător cu vestea că a reuşit la…Română. “Decât un inginer prost, mai bine un profesor bun”, răspundea el invariabil. Şirul surprizelor din acel an nu avea să se încheie aici: Nichita se căsătoreşte spre sfârşitul toamnei cu Magdalena Petrescu, iubirea sa adolescentină. E doar un gest romantic fără suport real şi cei doi tineri se despart după un an.
Printre colegii lui se numără Aurelia Batali, Ion Băieşu, Nicolae Ciobanu, Eugen Simion, Ioan Şerb şi alţii. Acum îl cunoaşte pe Grigore Hagiu, prietenul său de o viaţă. Poetul va avea întotdeauna un fervent cult al prieteniei. “A avea un prieten e mai vital decât a avea un înger”.
Generaţia sa nu a avut, oficial, nici dascăli, nici maeștri, nici cărţi. Se cunosc în linii mari seceta şi iarna culturală a perioadei proletcultiste. Maeştrii trăiau şi ei, mai mult sau mai puţin umbriţi de evenimente: Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Vinea, V. Voiculescu, Ion Agârbiceanu. Cât despre cărţi, acestea circulau febril din mână în mână, adevărate manifeste ale luptei cu inerţia, citite cu o pasiune cu atât mai puternică pe cât erau mai greu de găsit.
În acea perioadă era îndrăgostit de noua lor colegă, Doina Ciurea, venită de la Şcoala de literatură ”Mihai Eminescu” aureolată de legenda prieteniei sale cu Labiş. Spre sfârşitul facultăţii, tinerii se vor logodi.
În anul 1956, în amfiteatrul “Odobescu”, îl întâlneşte pe Labiş şi-l ascultă recitând „Moartea căprioarei”. Este anul când, prin moartea absurdă a “liderului” ei de atunci, o întreagă generaţie s-a maturizat într-o singură noapte, pierzându-şi inocenţa jocului cu propriul destin. Tot acum leagă alte prietenii cu tinerii scriitori, poeţi sau prozatori, aflaţi ca şi el în pragul afirmării sau deja publicaţi: Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Mircea Ivănescu.
1957. În martie debutează simultan în revistele „Tribuna” şi „Gazeta literară”. Hristea Nichita Stănescu şi-a ales deja semnătura literară.
(Alexandru Condeescu)

OPERE:
1957 – 1983. ORDINEA CUVINTELOR: Argotice, Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 Elegii, Obiecte cosmice, Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, Un pământ numit România, În dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Epica magna, Opere imperfecte, Noduri şi semne, Opere impersonale, Postume.
Premii:
1964. Apare volumul „O viziune a sentimentelor”. I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor.
1969. Tipăreşte „Necuvintele”. Cartea primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor.
1972. Obţine cu volumul de eseuri „Cartea de recitire” pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor.
1975. Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor.
1976. La sfârşitul unui mai ploios, i se decernează în aula Academiei austriece de ştiinţe premiul Herder. Cu laurii primiţi cumpără flori albe şi mov pentru toate femeile coloniei române din Viena şi lalele negre pe care le răspândeşte pe strada pe care a locuit Eminescu, intrând astfel în mari încurcături şi datorii cu birocraţia de acasă.
1980. Nichita Stănescu, propus de Academia suedeză, candidează la Premiul Nobel alături de Elitis, Frisch, Senghor şi Borges. Îi este preferat mai vârstnicul poet grec.
1981. I se conferă Meritul Cultural cls. a-II-a.
1982. Va primi Marele Premiu „Cununa de aur” al Festivalului Internaţional „Serile de poezie de la Struga”. Este „încoronat” cu aurul poeziei în Catedrala Sfânta Sofia din Ohrid – Macedonia.
………………………………………………………………………………………………………….*1962. La 6 iunie se căsătoreşte cu Doina Ciurea. Minunatul lor „roman” de dragoste de aproape zece ani formând „subiectul” volumului „O viziune a sentimentelor”.
*1964. Relaţiile sale matrimoniale sunt tot mai dificile, poetul suportând greu rigorile instituţiei fără intensitatea sentimentelor care-l robiseră iniţial. Spre sfârşitul anului o cunoaşte pe Gabriela Melinescu, poetă în plină afirmare; în tensiunea relațiilor lor, Nichita Stănescu creând cele mai explozive opere ale sale. În 1970 se desparte de Gabriela Melinescu.
*1981 Divorțează de Doina Ciurea.
*1982. În iulie se căsătoreşte cu Dora.
………………………………………………………………………………………………………….
„Când s-a întrebat care era rostul lui, Nichita şi-a răspuns fără echivoc: A venit pe lumea limbii românești ca să vestească întoarcerea lui Eminescu. Pentru aceasta, a supt lapte de mamă şi laptele Căii Lactee. Despre naşterea lui Nichita ne-a vorbit cel mai bine Nichita în ultimul lui volum de poeme în proză şi de aforisme ”Respirări”. Murind, sau mai exact renăscându-se prin moarte întru nemurire, ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost: „Respir”.
Pe 9 decembrie, poetul soseşte, seara, la Drobeta-Tr. Severin spre a participa ca martor principal la căsătoria prietenilor săi de familie, Ofelia Rotaru şi Alexandru Condeescu. Luni, 12 decembrie, poetul nu se simte bine, rămâne în pat până la ora plecării trenului, ajungând la Bucureşti în jurul orelor 22:30. Spre miezul nopţii durerile din zona ficatului se accentuează şi simte că nu mai poate respira.
Doctorul de gardă de la Spitalul de urgenţă, unde Nichita fusese adus în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983 – coborând cu picioarele lui scările de la etajul al patrulea din casa de pe strada Biserica Amzei şi intrând pe picioarele lui în clădirea cu miros de medicamente, de oase frânte, de scalpel chirurgical şi de electrocardiograme -, doctorul acela care s-a luptat cât i-a stat în puteri cu moartea din poet, i-a strigat: „Respiră, respiră adânc!”. Şi Nichita i-a răspuns: „Res-pir…”, şi a murit, la orele două şi zece minute.
Într-un poem al său din „Oul şi sfera”, intitulat paradoxal „Moartea fertilă”, ultimele strofe au parcă stranii valenţe oraculare:” În oraş e lumină de zi,/ ies din paturi cei care au apucat să se culce,/ Casandro, tu, vino şi vezi/ moartea cea mai dulce.// Numai zidurile par nemişcate./ Sus, şi mai sus de sus, sunt balanţe/ în care se împarte dreptate/ şi un alt fel de speranţe.// Nu are cine să vestească pe cine./ Turbate spirale; inimă explodată./ Anul care urmează să vină nu mai vine/ şi nu va mai veni niciodată.”

AUTOPORTRET
Ca şi cum ochiul meu drept
s-ar certa cu
ochiul meu stâng,-
pe cine să plângă omul
care din pricina naşterii moare.
Hai, uitaţi-vă şi voi:
eu sunt singurul vultur
căruia i-a fost cusut la loc
capul, după
retezare.
Numai că mie
mi s-a cusut
retezatul cap
cu un ac de cort
pe un trup
de om.

De la Nichita Stănescu am învățat:
-„să punem înaintea oricărui cuvânt, verbul a iubi, singura locomotivă a umanităţii
adevărate, dar şi a armoniei şi unităţii omeneşti, fără de care nu poate fi nici sănătate, nici bunăstare sufletească între oameni;
– să fim ai acestui Pământ, care ne-a hrănit şi ne hrăneşte, aşa cum poate şi cum îl ajutăm şi noi să poată;
– să fim înţelepţi şi răbdători – căci şi mâine va răsări soarele, soarele credinţei noastre, al voinţei noastre de a trăi”.

NEASEMUITĂ VORBIRE
„Ne-am despărţit zilele acestea de un mare poet. Ne-am despărţit de un prieten care ne-a fermecat cu inteligenţa şi bunătatea lui. Ne-am despărţit, putem spune, de cel care a trăit numai pentru poezie. Ce-a reprezentat, ce reprezintă el pentru poezia românească, ştim şi vor şti şi mai bine generaţiile ce vin după noi. Viaţa lui Nichita Stănescu s-a curmat inadmisibil de repede. Opera lui abia începe lunga ei călătorie în posteritate. Omul care se mişca până mai ieri printre noi, sau, mai bine zis, noi ne mişcam în preajma lui, intrase de mult în legendă. Mulţi l-au cunoscut, mulţi s-au bucurat de prietenia lui Nichita Stănescu, avea un cult al prieteniei şi a instaurat, aş spune, un cult al prieteniei în agitata noastră viaţă literară. „A avea un prieten, scrie el undeva, este mai vital decât a avea un înger”. A publicat cât era tânăr de tot un poem fermăcător despre Enghidu, prietenul lui Ghilgameş, eroul vestitului poem sumerian. O elegie memorabilă despre prietenie şi despre moarte. Ghilgameş descoperă dispariţia prietenului său. < A murit Enghidu, strigă el, prietenul meu care ucisese cu mine lei >. A murit acum şi acest năzdrăvan Ghilgameş al poeziei noastre, < bărbatul ţeapăn şi zâmbit>, simbolul renaşterii poeziei noastre după 1960, omul generos şi sclipitor care lega verbele între ele într-un mod pe care literatura română nu-l mai cunoscuse.
Se considera el însuşi un urmaş al marelui Eminescu şi un vestitor al poetului neasemuit care va veni. Un Ioan Botezătorul care anunţă sosirea iminentă a unui alt talent, mult mai mare şi puternic, zămislit de forţele spirituale ale acestui popor. Ştiinţa şi poezia lui Nichita Stănescu au fost, cu adevărat, o vorbire neasemuită, şi tinerele fete îi vor purta şi de aici înainte cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.
Limba lumească a lui Nichita Stănescu a amuţit, şi din nenorocire a amuţit pentru totdeauna. Nu vom fi niciodată atât de înţelepţi şi să acceptăm ideea că atâtea cântece rămân nespuse, atâtea respirări vor rămţne nescrise, că jocurile limbajului său fermecat vor dispărea din orizontul existenţei noastre. Rămâne desigur limba îngerească a poetului, ne vom continua călătoria noastră pe pământ cu cele 11 elegii, cu lupoaica lui tânără şi arămie, cu necuvintele, miturile şi cântecele lui mari şi superbe, în dulcele stil clasic şi, mai ales, în stil acut modern, în stil decis modern.
Cornul de melc al fiinţei lui s-a retras pentru întotdeauna, rămâne în amintirea noastră privirea lui albastră, uşor ironocă, rămân vorbele lui care ne-au încântat spiritul şi ne-am făcut, poate mai buni şi mai curaţi. Lângă Nichita Stănescu existenţa ni se părea mai largă şi mai înaltă. Intrai cu el într-o ţară imaginară în care toate erau cu putinţă şi toate erau frumoase, pentru că toate puteau deveni fiinţe poetice. El le-a părăsit acum pe toate plecând cu îngerul său cu o carte în mână, într-o direcţie necunoscută. Fie ca plutirea lui să fie lină şi amintirea lui să dureze în veşnicie!”
Eugen Simion

Îngerul cu o carte în mână

Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.

Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.

Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.

Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.

Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.

Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrânt!

Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,

şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…

Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.

O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins din rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.
(N. Stănescu)

„O voi, prieteni,/ poezia nu este lacrimă/ ea este însuşi plânsul/ plânsul unui ochi neinventat/ lacrima ochiului/ celui care trebuie să fie frumos/ lacrima celui care trebuie să fie fericit”.
N. Stănescu

Amintirea urcă-n statuie de lacrimi
„Am spus-o în diverse prilejuri şi până acum. Am spus-o cu emoţia şi bucuria de a-l fi cunoscut, de a-l fi ascultat vorbind cu o putere de improvizaţie fără egal, cu o spontaneitate în care oglinzile inteligenţei aruncau spre cei de faţă fulgere vii; de a-i fi fost în preajmă şi de a fi simţit nu odată protecţia delicată, plină de căldură a cuvântului şi a faptei sale. Nichita Stănescu a ştiut să fie mai presus de ideea de poet fără egal, un prieten fără egal. Avea în cel mai înalt grad vocaţia solidarităţii cu toţi cei se năzureau să aducă un cât de modest dar întru slăvirea limbii române.
Ştiindu-l pe Nichita fiind noi toţi aveam dreptul să credem că suntem mai înalţi şi mai
frumoşi, şi mai adevăraţi. Pentru că în oglinda privirilor lui nu aveau loc copacii strâmbi, copacii siluiţi de false orgolii. Era un generos intransigent. Nu, Nichita Stănescu n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om. Iar viaţa lui, viaţa lui era o lume densă, diversă, imprevizibilă şi inepuizabilă. Avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindu-le trecătoare. Multe lucruri a respectat Nichita în viaţă. Cred că mai presus de toate a respectat cuvântul pe care-l gândea când gingaş, când teribil, ca pe o fiinţă fără asemănare, de care se apropia cu mereu tânără uimire, cu fertile candori dar şi cu gravităţi ale căror consecinţe se răsfrângeau în poeme universale.
Demult poezia lui Nichita nu-i mai aparţinea. Ea devenise un bun naţional şi universal. Pentru noi cei care ne-am asumat, după puterile şi talentul fiecăruia, greaua îndatorire faţă de cuvintele limbii române, pentru a căror păstrare şi cinstire el a pledat cu atâta ingenioasă şi pătrunzătoare ştiinţă şi conştinţă, poemele lui Nichita Stănescu au fost şi vor fi nu doar izbânzile marelui său talent, ci şi repere pentru propria-ne conştiinţă. Sunt multe drumurile acestor ani pe care prezenţa fizică sau spirituală a lui Nichita Stănescu ni le-a luminat. Şi cu cât lumina lui era mai puternică, înavuţindu-se la flacăra operei pe care a scris-o cu atât ne cuprindea în ea mai simplu şi mai definitiv. Aceste drumuri le vom bate de-acum încolo, căutându-le nu numai în paginile cărţilor sale, ci şi în amintirile noastre, în amintirile noastre fundamentale.
De aceea am căutat un drum către Poet în clipele când nu mai era.
Şi m-am apropiat de Poet, prin cărţile sale.
Iată ce mi-a zis , între altele, Poetul.
Mai întâi mi-a spus:
<În clepsidra mâinii mi-a îngheţat nisipul. Şi: Există numai ce va fi.>
Şi mi-a mai spus poetul: <Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare.>
Adăugând: <A fi sămânţă şi a te sprijini de propriul pământ.>
Şi a mai adăugat încă: <Te iubesc, strigam, prezent al vieţii mele/ şi stigătul mi se desfăcea/ în comete.>
Era lucid că într-un timp va veni clipa şi totuşi scria: <Şi totuşi omul, omul,/ este cel care nu crede/ care nu credea/ care nu credeam/ să-nvăţ a muri vreodată.> Şi totuşi a învăţat, din păcate, dar cu demnitate demnă de un mare poet. A unui mare poet care mi-a mai spus, prin cărţile sale, în cea mai tragică noapte de după noaptea de decembrie a lui Labiş: <Şirul de bărbaţi care vor purta numele meu/ se termină undeva dincolo de stele./ Întind mâna şi ating trunchiul copacului./ Ne surâdem aşa, ca şi cum,/ ne-am spune unui altuia/ că-ntr-adevăr trăim/ şi nu vom muri definitiv/ niciodată.> Şi a mai strigat Poetul: <Nu uitaţi ce legături am eu cu voi/ şi nu mă părăsiţi.> Pentru că ştia Poetul că n-avem cum a-l părăsi, pentru că el însuşi a spus-o: <Pentru că înot şi zbor în sus/ voi îmbrăţişa luna/ sau poate un trup de-al meu viitor/ căruia-i sunt/ amintire, urcând şi arzând.>
Scriu că amintirea urcă-n statuie de lacrimi. Şi-n adâncul lacrimilor surâde trist, parcă-mbărbătându-ne de după colţul unei metafore, incomparabilul nostru Nichita Stănescu. Cel care ne-a învăţat să gândim atât de grav despre Dreptul la timp. Drept de care el a fost jefuit într-un mod neaşteptat şi nedrept.”
1983 Nicolae Dragoş

Către…..
Să ningă peste noi cu mei doar astăzi
Să ningă inima din noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi meii care ning pe noi.
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori
Ce zici că ninge meii peste noi
Ce zici că ninge meii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi…
NICHITA
Azi, de nuntă 11 decembrie 1983

Domnului Rotaru
Tragică durere, dor de nedescris
de un drag de stâncă
plânsu-mi-s.
O, tu sunet dulce
rupt din alte cărţi
Ca şi cum Neculce
Ar zidi cetăţi.
De drag de Rotaru
fără osii scriu
Este în zadaru,
Cărui îi sunt fiu
de înalţ drapele
numai pentru verb
pe zăpada neagră
când aleargă un cerb
plecat dintre ele
plecat dintre ele
plecat dintre ele
NICHITA
Azi, de nuntă 11 decembrie 1983

ROMÂNIA
Rotundă eşti ca pâinea
pe care domnul Tudor
a ridicat-o-n mână drept steag la Bucureşti.

Tu patrie a vieţii, tu inimă română
bătând în păsări şi în iarbă, tu ce eşti!
Gustoasă eşti ca pâinea
pe care domnul Tudor
a dat-o de mâncare unui ideal
intrând în Bucureştii, cei de odinioară
pe care astăzi ochiul
îi cântă cu prvirea
şi-i laudă cu auzul
Ilenei Cosângene din poveşti.
(N. Stănescu)

„A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrirea cu tine însuţi.”
NICHITA STĂNESCU

Bibliografie:
Ordinea Cuvintelor, Ed. Cartea Românească, 1985;
Album memorial Nichita Stănescu, Editat de Viaţa Românească, Bucureşti, 1984.
Romulus Modoran

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here