De la mină, la grădină

În satele Gorjului sunt foarte mulţi mineri pensionaţi de tineri sau disponibilizaţi în valuri succesive pe te miri ce. Minerilor banii primiţi grămadă le-au luat ochii, crezând că vor face mari minuni cu ei, inclusiv privatizări.

În cei 20 de ani de democraţie, foarte puţini dintre ei au reuşit să se replieze şi să-şi găsească altceva de lucru, pentru că în minerit munca grea nu permitea policalificarea. Rămaşi fără ocupaţie de tineri, cu familiile în greutăţi, cu copii la şcoli şi nevestele fără serviciu, minerii au făcut de toate: au migrat în căutarea unui loc de muncă, s-au reorientat profesional, sau pur şi simplu s-au retras în satele de origine, încercând marea cu sarea în agricultură. Ca să ajungă să fie eficienţi, oamenii au trecut prin diverse experienţe, pentru că agricultura nu a fost şi nu este pentru toată lumea în ciuda zicerii oamenilor politici care văd salvarea economiei româneşti prin dezvoltarea producţiei agricole. Astfel, cultura porumbului sau a grâului devin rentabile la suprafeţe de peste 25 de hectare, ori în comunităţile rurale nimeni nu are la dispoziţie asemenea tarlale. Costurile culturilor pe suprafeţe mici sunt împovărătoare şi, în ciuda subvenţiilor primite de la comunitatea europeană, rezultatele sunt dezastruoase. Cunosc foarte mulţi mineri care au încercat să câştige accesând diverse programe pentru creşterea animalelor, pentru stupărit sau vinificaţie. Mulţi dintre ei au eşuat, având de plătit datorii pe care nu le-au luat în calcul. O rază de speranţă vine din legumicultură. Însă, în acest domeniu nu reuşesc întotdeauna nici specialiştii agricoli, aşa că trebuie ca minerii deveniţi legumicultori să aibă şi ştiinţă şi noroc, deoarece plantele sunt mai sensibile decât oamenii. Există însă şi excepţii. În comuna Albeni, fostul maistru miner, Matei Ionescu, care deşi a cochetat cu sindicatele şi politica şi a locuit în oraş, a ales să se retragă în ţinuturile natale, unde reuşeşte nişte performanţe incredibile în legumicultură, pe nişte terenuri pe care alţii nu le-ar băga în seamă. În paralel îşi reconstruieşte casa, cameră cu cameră, aceasta urmând să ajungă într-un an – doi de zile o vilă cu particularităţi importante cum ar fi: o terasă către pârâul Gârnea, alta către drumul din centru şi numeroase aranjamente de curte, care vor transforma locaţia într-un veritabil atelier de intervenţii şi reparaţii rurale. El a reuşit transferul de la mină la grădină şi este foarte mândru de faptul că reuşeşte să ofere legume ecologice unui sat întreg. Pe deasupra mai are şi o colonie de iepuri care furnizează şi îngrăşământ natural, dar şi carne fără colesterol, pentru consum. El spune că are mâncarea asigurată din gospodărie, iar din pensie îşi restaurează casa, având privilegiul de a munci atât cât poate şi de a realiza cu mâna lui lucruri costisitoare, de la construcţia sobelor de teracotă, a confecţiilor metalice, a instalaţiilor de apă şi canalizare, a instalaţiilor de curent şi, de ce nu, a tencuielilor artizanale şi a placării cu piatră de stâncă, realizând arabescuri care, la final pot transforma locuinţa într-un castel. Ofer, de Ziua Recoltei, un exemplu care poate fi consultat de orice gorjean retras din activitate pe proprietatea sa, cu condiţia ca politicienii să înveţe să şi respecte asemenea oameni şi atunci când se duc la întâlnirile cu mulţimea să-i invite să conferenţieze despre reuşita lor. Poate învaţă şi alţii.

Constantin Bunilă