Tupeu de lux

În antichitate, mecena aduna marile talente culturale şi le asigura traiul zilnic şi multe alte ingrediente între care papirusuri şi cărţi pe care citindu-le să folosească celor care doreau să lase posterităţii scrieri. Un asemenea lucru n-a ferit marile talente să primească sancţiuni din partea conducătorilor.

Unii scriitori au fost exilaţi, şi cel mai cunoscut este cazul lui Ovidiu. Mai târziu, autorii de texte pentru posteritate au suferit fel şi fel de pedepse însă numele lor a rămas împreună cu creaţiile să ne lumineze şi astăzi pe toţi aceia care vrem să le parcurgem. Din păcate pentru creaţia literară, ca şi pentru cea ştiinţifică, o lume abonată la surogate şi în acelaşi timp la salturi, nu mai are timpul fizic necesar să-şi îngrijească sufletul. În mod paradoxal, instituţiile cele mai bazate către deschidere păcătuiesc prin cultivarea oportunismului. Am norocul să lucrez într-o redacţie serioasă, unde toţi redactorii, dar absolut toţi, pun mare preţ pe ceea ce trebuie să cunoască cetăţeanul-cititor, abolind pur şi simplu bârfa şi zvonistica. Desigur, nu este o redacţie politizată, foarte bine plătită ca să apere un culoar şi o culoare, aşa cum sunt cei care spun că fac presă cotidiană, dar de fapt fac presă politică mascată. Nu am avut timp să iau în calcul pe cei care mor de grija unui ziar mic sau de grija unei balade necenzurate, scrisă anume pentru cititorul de rând, cel care ia ziarul cu preţul unei pâini pe care poate nici nu o mai cumpără. Desigur, este foarte greu ca presa scrisă să aibă acelaşi impact cum presa audio-video, unde din păcate, de multe ori, sunt ocolite subiectele fundamentale de dragul cronicii negre sau a vieţii mondene, sau, de ce nu, de dragul cultului personalităţii adresate unor anume personalităţi plătitoare de stipendii la alb şi la negru. N-am a reproşa reporterului audio-video prea mult, pentru că acolo sunt alte principii. Am a reproşa politicii grave, aproape dictatoriale, de băgare a pumnului în gura purtătorului de adevăr. Plătitorul de stipendii şi de cult politic nu-i cere reporterului să coboare în stradă să sondeze opinia publică şi să vadă ce ar putea să-i placă majorităţii. Am fost zilele acestea în Bucureşti şi m-am făcut că nu cunosc nici capitala, şi nici oamenii. Am ajuns la o concluzie gravă: toţi suntem o apă şi un pământ, cocoşaţi de sărăcie până la obedienţă. Mi-am amintit cum din 1964 încoace am văzut şi am înţeles cam tot ceea ce s-a întâmplat în jurul meu şi nu mă mai miră faptul că o tânără domniţă se sperie de forţa unor versuri naive, îndreptate desigur împotriva unei guvernări neghioabe, care îşi închipuie că poate fi mai performantă decât dictatura de sorginte securistă. Ei bine, se înşeală amarnic. Păcat, pentru că vocea îi era suavă şi putea să spună şi poveşti de adormit copiii. Doar ei nu se mai sperie de gafele guvernului Boc. Asemenea poziţii sunt esenţa tupeului de lux, de vreme ce şi preoţii din biserici caută nevinovatele balade necenzurate ca să le poată citi după slujbe. Ce este ciudat, este că, în ciuda tupeului de lux, nu am primit niciodată vreun apel telefonic prin care să ofer precizări. De aceea, îmi cer scuze că ocup un spaţiu destinat unui lucru serios cu un punct de vedere banal.

Constantin Bunilă