Portofel de criză

Am preferat să folosesc termenul popular şi consacrat al pungii gorjeanului de rând după ce, trecând prin piaţă, am fost şocat să văd cum evoluează marfa, ca preţ şi calitate, de la comerciant la comerciant. Atunci i-am dat dreptate lui Traian Băsescu care, într-o clipă de sinceritate, a emis o judecată economică beton: nici un leu câştigat nu trebuie să rămână neimpozitat.

Vorbim cu nonşalanţă despre portofele exact în momentul în care leul, bolnav de criză, îşi consumă metastazele autodistrugerii în inflamarea preţurilor mărfurilor de rând. O doamnă bătrână, cu basma şi fără certificat de producător, etala pe piaţă o colecţie de ridichi negre şi albe la preţ dublu faţă de vecinul care avea aceleaşi ridichi, mai mici şi mai puţin aspectuoase decât ale ei. Preţul de cost al mătuşii, nu spun al ridichilor sale, era ajustat după preţul ridichilor din aprozarul de peste drum, unde vânzarea nu mergea deloc. Preţul ridichilor pricăjite era la jumătatea preţului celor aspectuoase, gustul, însă, era la fel. M-am gândit dacă nu cumva magazinul îşi recicla produsele prin intermediul bătrânei care făcea vânzare, totuşi, dar m-am întrebat şi cine ar putea să-şi vândă în pierdere propria marfă. Oricum, ceea ce se întâmplă în aceste momente cu securitatea alimentară a noastră, a tuturor, este strigător la cer. Nimeni nu mai întreabă de controalele sanitare obligatorii ale celor care manipulează legume, fructe, alimente perisabile, şi care pot contamina pe fiecare dintre noi cu cele mai nenorocite boli, de la tuberculoză la hepatite sau la boli incurabile ale organismului uman, şi aceasta dintr-un singur şi banal amănunt – lipsa fermităţii autorităţilor locale şi a responsabililor cu sănătatea din instituţiile deconcentrate aflate în subordinea prefecturilor, consiliilor judeţene şi chiar a primăriilor municipale şi orăşeneşti. Lumea nu se uită ce cumpără, apoi, datorită faptului că apa, săpunul şi alte ingrediente s-au scumpit, nu mai vorbim de preţul analizelor de sănătate, unde guvernul se căzneşte să emită carduri de doi lei şi chitanţele ascunse în baza cărora să se plătească ceea ce odată era gratuit, abonamentul la boală este din ce în ce mai ieftin. Speranţa de viaţă a românilor este în continuă scădere; migraţia creierelor creşte zilnic iar naţiunea decade, pentru că în vreme de criză strategiile nu sunt de reformă a sistemelor şi a statului ci de supravieţuire. Noile reglementări ale guvernului în legătură cu pensiile, salariile, codul muncii, se anulează în faţa tăvălugului mentalităţii, acolo unde nu s-a muncit deloc. Nu este vorba de o proastă comunicare – este vorba de lipsa comunicării. Reformele nu pot fi aplicate pe o populaţie care nu le acceptă, pentru simplul fapt că rezultatul lor este revolta socială. Există o legătură strânsă între limita de suportabilitate a naţiunii şi direcţia anacronică a sensului reformei. Statul nu anunţă decât concedieri şi reduceri de locuri de muncă. Zadarnic apare guvernatorul Băncii Naţionale a României, singurul personaj politic (pentru că funcţia lui este una politică, nu economică) credibil, cu afirmaţii legate de sănătatea economiei. Cine nu are bani nu se poate gândi la ziua de mâine, şi nici nu poate face turul pieţei pentru a-şi alege cea mai bună marfă. Se duce acolo unde este cea mai ieftină şi cea mai proastă şi, pentru că nu are ce face, o cumpără şi îşi duce zilele către un parcurs mai scurt, departe de civilizaţia la care s-a tot visat. Astfel, cu o conducere politică ce are un bagaj minimal de expertiză socială, şansa românilor este aproape nulă. Preţul carburanţilor nu va reduce gradul lor de inflamabilitate, cel mult consumul, iar o economie fără consum nu produce nici bani, nici beneficii, nici bunăstare. Ieşirea din iluzie se va întâmpla atunci când puterea va înţelege că a greşit şi va pleca, înainte de instituirea zonelor de conflict. După o iarnă grea, cu facturi neachitate, va veni o primăvară şi mai grea – cea a exodului, a unei ţări goale, care nu mai are nevoie nici de paznici, d-apoi de conducători…

Constantin Bunilă