A fost odată ca niciodată… a fost odată o broscuță mică și verde – verde ca iarba, pe care o chema chiar așa: Verde ca Iarba! Ea locuia în grădina casei unui învățător bătrân, foarte aproape de malul unui lac. În fapt, era un ochi de apă, ceva mai mare decât o băltoacă, asupra căruia Soarele-și arunca ochii zilele și-n care Luna-și scălda nopțile… Povestea noastră nu ar fi apărut dacă micuța broască nu ar fi fost frământată de o întrebare existențială: ,,CE voi fi eu când voi fi… mare?” Spre deosebire de alte broscuțe, care țopăiau de colo-colo, broscuța noastră ascultase poveștile Vântului…iar Vântul – acest hoinar, știa multe-multe povești, despre toate păsările și animalele întâlnite în cale-i și despre oameni deopotrivă…Așa aflase Verde ca Iarba despre obiceiurile și viața multora dintre locuitorii grădinii…ceea ce-i aprinsese imaginația, făcând-o să viseze, să-și dorească să-i ajute, să facă ceva deosebit, măcar pentru unii dintre ei… Avea în minte nu unul, ci mai multe planuri, timp avea berechet, așa că – de ce să nu încerce? Ascultând Vântul șoptindu-i despre păsările cerului, despre cum acestea își construiau cuiburi, se hotărî, într-o dimineață, după ce le urmărise o vreme, atentă, frământarea: ,,Voi fi constructor de case! Voi construi cuiburi pentru păsări! … Cât ar putea fi de greu?”, se îmbărbătă ea… Zis – și – făcut! Se apucă de strâns mici rămurele, bucățele de iarbă, pe care le așeză unele peste altele; munci o zi întreagă și căsuța începuse a prinde contur…însă, Vântul, poznaș și imprevizibil, apărut de nicăieri, împrăștie într-o clipă șubreda construcție… ,,Nu-i de mine”, șopti cu lacrimile-n barbă mica broască… și se simți tristă… ,,Am găsiiit! Voi picta! Grădina va fi și mai frumoasă decât e acum! Îi voi da culoare cu picturile mele…“, se entuziasmă ea, amintindu-și de ceea ce îi povestise Vântul despre culorile orașelor, văzute în multele-i peregrinări…Numai că nu prea știa cu ce să înceapă și cum să o facă… Pentru vopseluri, culese într-un potir de floare seva unei tulpini, roua de pe iarbă și le amestecă cu roșul petalelor unei flori, albastrul alteia…..Apoi se apucă să ,,picteze” pe prima ,,pânză” care-i căzu sub ochi: cochilia lui Andrei – melcul…După un ceas, totul era un mix de umbre și nuanțe… Când se trezi, melcul Andrei își roti ochii uimit și exclama furios: ,,Cine mi-a mâzgălit căsuța?”…Auzindu-l, mica Verde ca Iarba se ascunse sub o frunză lată, cărnoasă, care o acoperi pe de-a-ntregul: să nu fie văzută, găsită, certată…,,Nici cu asta nu am reușit”, suspină ea… Se lăsă înserarea și peste grădină se revărsară, blând, razele de lună, luminând feeric lacul…Micuța Verde ca Iarba se urcă pe o piatră, la mal, și începu a cânta cu glas subțirel: ,,Sunt tristă pentru că nu știu: CE pot crea, CE pot să fiu?”… Deodată, în dreapta ei, răsună vocea unei broscuțe, apoi alta, și alta: Cântau!!!!… ,,Răspunsul îl afli în tine: SĂ CÂNȚI știi face cel mai bine!”, murmură broscuța noastră… Verde ca Iarba se simți deodată ușoară-ușoară, ca un fulg, … era fericită…știa ce avea de făcut – VA CÂNTA pentru ea și pentru ceilalți…Dintr-un salt fu în mijlocul broscuțelor…și…vocea ei răsună pătrunzător în aerul răcoros al serii…A continuat să cânte seară de seară, pe lac, luminată de Lună și acompaniată de celelalte broscuțe… ,,Vezi tu”, îmi spunea bătrânul învățător deunăzi, ,,chiar dacă ești animat de cele mai bune intenții, pentru a realiza ceva trebuie să fii foarte bun în ceea ce faci – și asta presupune: un strop de talent, încredere în tine și în puterea ta de a reuși, multă muncă și nenumărate încercări; să consideri obstacolele ca fiind provocări și eșecurile ca pe neprețuite lecții de viață!” …Voi, dragii mei, dacă vă nimeriți pe lângă lac și ascultați cu atenție, în nopțile cu lună o veți auzi pe Verde ca Iarba cântând!
Doina (Pînișoară) Dafincescu
