III. Metodologia focului viu
Şi aceste opt poeme ni se prezintă ca fiind produsele unei sinteze muzical-picturale. „Învăluit în mit”, poetul Iosif Keber, precum Cezar Ivănescu, îşi deplânge „carnea întemeietoare a tăcerii fără de sfârşit”.
Se consideră „Trimisul lui Dumnezeu pe-un rug lumesc” – de unde pricepem că artistul a frecventat „mişcarea” Rugului Aprins în tinereţe, prilej de a-şi reevalua „doctrina” estetică. În ce ar consta aceasta? Micile sale poeme ne stau la îndemână, lămurindu-ne. Pe fondul unei naivităţi inepuizabile „e voie la tumbe” (cercul hermeneutic). Abordarea realului – una umanistă – nu se rezumă la „trăirea numai cu visul irisului funambulesc” căci simte „cum voluptatea îi revine în artere cu arcadic rit” (este vorba de starea de clasicitate perenă). Sufletul se îmbată de viul infinit, în aer e o muzică vrăjită, iar parfumurile farmecă simţurile scufundându-le în infabilul creaţiei secunde care e arta. Dar acolo în abisul subconştientului, un sistem de cuvinte vrea să iasă-n lumină, căci, după triumf, sufletul redevine „subteranul de mină al Sorţii”. Metodologia focului viu guvernează toate aceste reiterate tribulaţii menite să oficieze nevăzutului ca să-l redea vizibilului căci, doar cu acesta se poate dialoga.
Ion Popescu-Brădiceni doctor în filologie
