În Duminica a 4-a după Paşti (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda); Ap. Fapte 9, 32-42; Ev. Ioan 5, 1-15, la vreme de grea încercare pentru toată făptura omenească de pretutindeni, cu siguranţă că vom desluşi cu credinţă şi cu multă înţelepciune această minune săvârşită de către Mântuitorul Iisus Hristos după Sfânta Sa Înviere, fiindcă, ni se deschide dinaintea ochilor noştri sufleteşti o adevărată revelaţie a luminării înaltelor înţelesuri ale minunii dumnezeieşti vindecătoare, săvârşită la scăldătoarea Vitezda, mai precis, avem deschisă o perspectivă dumnezeiască a vindecării celui bolnav de treizeci şi opt de ani, prin cuvintele rostite de Însuşi Cuvântul Lui Dumnezeu, un fapt al certitudinii depline care ne vorbeşte despre Atotputernicia Dumnezeirii Celui Care este «Doctorul sufletelor şi al trupurilor» noastre şi prin Care «toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan 1, 3)! Acest lucru ne poate întări în credinţa noastră, a celor care suntem trăitori la obârşia celor aproape două mii de ani de la săvârşirea minunii de la Vitezda, cei care suntem părtaşi ai păcatului pandemic şi nu putem fi în Sfânta Biserică la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care ne vorbeşte despre Scăldătoarea Oilor numită «Vitezda», a cărei apă vindeca pe bolnavul care intra în ea, îndată după ce un înger al Domnului se pogora şi o tulbura, aşa cum slăbănogul aştepta să fie ajutat să intre în apa vindecătoare. Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos îi redă acestuia sănătatea întreagă, poruncindu-i să-şi ridice patul suferinţelor îndelungate şi să se întoarcă la casa lui, aşa cum Domnul ne caută şi pe noi într-o altă VITEZDĂ, în Sfânta Biserică, în locaşul de închinare, unde El Însuşi ne atinge cu iubirea Sa, ne dă apa tămăduitoare a cuvântului Evangheliei, a harului Sfintelor Taine, pentru că numai în Sfânta şi strămoşeasca Biserică, Dumnezeu Cel Înviat, ne arată că numai credinţa este salvatoarea omului din toate încercările vieţii!
„Ridică-te şi ia-ţi patul”!
În această a 4-a Duminică după Sfintele Paşti, vom afla că vindecarea slăbănogului paralitic s-a făcut în Ierusalim, în perioada Paştelui din al doilea an din vremea vieţii publice a Domnului Iisus Hristos, iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte «Vitezda» («Casa milei»), având cinci pridvoare (loan 5, 2). De fapt, scăldătoarea avea dimensiunile: 120 m x 60 m, unde încăpeau cinci pridvoare, deci, era ceva ca un lac întins, de mică adâncime. Aici, o dată pe an, în timpul sărbătorii Paştelui, un înger al Domnului cobora şi tulbura apa, când, oricare dintre bolnavi care reuşea să intre primul în apă, se făcea bine pe loc, orice boală ar fi avut. Aşa încât în zilele acelea se adunau în jurul scăldătoarei foarte mulţi bolnavi: orbi, paralitici şi alţii, aşteptând să vină îngerul să tulbure apa. După cum ni se spune, între cei bolnavi era şi un paralitic pe care ni-l descrie Evanghelistul loan, care nu pare a fi pe deplin paralizat, deoarece încerca să intre singur în scăldătoare! Când îngerul cobora şi tulbura apa, începea alergarea disperată, cine pe cine să împingă mai întâi, pentru că unii aveau cu ei şi rude care luau pe bolnav şi-l aruncau în apă, în timp ce acest paralitic era singur. Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldătoare, îi spune Mântuitorului Hristos. Desigur, poate şi el avea prieteni, avea cunoscuţi, avea vecini care se oferiseră să-l ducă la scăldătoare, să aştepte cu el până va veni marea clipă pentru a-l ajuta să ajungă primul în apă şi poate o făceau cu mult zel, dar încet-încet au obosit, şi-au pierdut răbdarea şi l-au părăsit. Aşa sunt oamenii: compătimesc pe celălalt, până când îi doare pe ei! Când începe să-i doară, îl părăsesc, în afara cazului când există vreun alt interes pentru ei! Şi în timp ce îl vedeau cei din jur pe acest paralitic luptându-se de ani de zile singur, nu s-a găsit nimeni să spună: Lasă, acum să treacă amărâtul ăsta, care-i singur şi aşteaptă de atâta timp aici, care a venit înaintea noastră! Cu cât vom arăta mai multă bunătate şi blândeţe, cu atât mai mult, va veni îngerul să tulbure apa şi să ne facem cu toţi bine! Dacă vrea Dumnezeu, va trimite îngerul Său, nu doar o dată pe an, ci de sute de ori pe zi! Dar, nimeni nu s-a gândit astfel, nici dintre cei bolnavi, nici dintre rudele sale! Egoismul şi inima lor împietrită, nu-i lăsau să gândească astfel de lucruri. Fiecare pentru sine! În felul acesta, s-a dus darul Lui Dumnezeu din pricina «obiectivului» inimii de piatră şi a exploatării nemiloase. De aceea, poate că Dumnezeu trimitea pe îngerul Său numai o dată pe an! De aceea se împuţinează azi minunile: nu pentru că a obosit Dumnezeu, ci pentru că a îngheţat inima noastră, credinţa noastră a slăbit de frica pandemiei «virusului încornorat», în loc să se întărească mai mult, atunci când Însuşi Dumnezeu Cel Înviat, ne arată că numai credinţa este salvatoarea omului din toate încercările vieţii!
„Vezi să nu mai greşeşti ca să nu ţi se întâmple şi mai rău”!
Prin urmare, de acest slăbănog paralitic, ce se lupta de atâţia ani să intre în apă şi pe care-l părăsiseră toţi, doar de acesta S-a apropiat singur Iisus Hristos. Pe acesta văzându-l Iisus zăcând şi ştiind că este aşa de multă vreme, i-a zis: ,,Vrei să te faci sănătos”? (Ioan 5, 6), tocmai pentru a ne arăta că, deşi toţi ceilalţi, de multe ori, ne pot uita, Dumnezeu niciodată nu ne uită! Poate, mai mult, noi păcătoşii, Îl uităm pe El! Fiecare dintre noi, în calitate de creştini, avem datoria să cercetăm biserica spre a ne închina Bunului Dumnezeu şi a primi binecuvântările Sale: milă, iertare de păcate, ajutor în necazuri şi nevoi, pace şi bucurie, salvare din pandemie! De această dată, aflăm că slăbănogul de la Vitezda, bolnav și neputincios fiind, a văzut pe mulți oameni vindecați în preajma lui, și cu toate acestea, nici un sentiment de ură, de invidie nu găsim în sufletul lui, pentru că Evanghelia ar fi amintit acest lucru. Era, înainte de toate, un om foarte răbdător, deşi era slăbănog, adică, avea o neputință trupească grea, dar, mai avea o liniște și o pace sufletească, înțelegând că toate acestea veneau de la Dumnezeu, poate și pentru păcatele lui. Nu a avut niciodată vreun cuvânt rău împotriva celorlalți care s-au vindecat înaintea lui. A stăruit, a mers mai departe, n-a invidiat și nu s-a mâniat niciodată sau să înjure pe cineva! O altă rară virtute, în vremea aceea ca și în vremea noastră, era că slăbănogul a avut puterea să înțeleagă că unii oameni se vindecă, iar el rămâne în urmă. Pe când astăzi, toți doresc să fie ¬înaintea celorlalți, toți doresc să fie primii să se lecuiască, să se împlinească în realizările acestei lumi și în realizările lor familiale, și în toată activitatea pe care o fac. Tocmai răbdarea slăbănogului a fost apreciată de către Mântuitorul Iisus Hristos! Având aceste coordonate, ne propunem ca în această Sfântă Duminică, să observăm deosebirea între creştinii dinăuntrul Bisericii şi cei din afara ei, plecând de la imaginea evanghelică a bolnavilor care intrau în scăldătoare şi se vindecau şi cei care rămâneau pe margine, într-o dureroasă şi zadarnică aşteptare. Pentru că există o deosebire fundamentală între creştinul autentic, mlădiţă vie în viţa Lui Hristos (Ioan 15, 5), pentru care Sfânta Liturghie înseamnă uşa de intrare în Rai şi pretinsul creştin, făţarnicul creştin, cel doar cu numele, care priveşte Biserica doar ca pe un monument de artă, iar ceea ce se petrece în ea ca pe un spectacol plăcut din când în când privirii, în care se poate închide uşa de la intrare la ordinul dat de către guvernanţii care au pretenţia că pot să ne apere şi să ne salveze viaţa! Propriu-zis, cel prefăcut şi deprins cu puterea lumească, bolnav de funcţia şi de puterea lumească, nu poate fi numit creştin! Denumirea lui reală este cea de fariseu, de simplu spectator al «jocului vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă», de aceea, poate nu se cade să folosim multe cuvinte apăsătoare, sperând ca din puţine vorbe, dar spuse direct, fiecare vom înţelege în ce categorie ne situăm. Pentru a fi creştin cu adevărat, nu este suficient să fii botezat, iar după aceea să ai legătura cu Biserica doar la Crăciun, la Paşti, la vreo cununie sau atunci când asupra ta se abate un mare necaz! Creştinul autentic, în accepţiunea deplină a cuvântului, este cel care se ţine strâns de Sfânta Biserică, precum pruncul de poala maicii lui, care ascultă de poruncile Bisericii, precum copilul cuminte ascultă poruncile părinţilor. Trebuie să mai spunem că nici simpla participare la Sfintele Slujbe, nu te situează automat înăuntrul Bisericii. Dacă nu participi cu evlavia necesară eşti tot un spectator care se afundă într-o formalitate păcătoasă! Trebuie să fim atenţi, în acest sens, că putem pleca de la Biserică mai încărcaţi de păcate, mai întunecaţi la chip decât am venit! Sau, aşa cum este de dorit, putem pleca mai luminaţi, mai îmbunătăţiţi sufleteşte, mai primeniţi spiritual! Bolnavul acesta slăbănog închipuie, deci, omenirea întreagă ameninţată de pandemie, care aşteaptă de veacuri Omul, Răscumpărătorul ei, pe Mântuitorul Iisus Hristos. În clipa în care a venit Hristos în lumea aceasta, El a stat în faţa acestei omeniri slăbănogite din cauza păcatului şi i-a spus: „Ridică-te şi ia-ţi patul!”, patul fiind crucea păcatului a suferinţelor pe care o purta omenirea neputând să se vindece, iar prin mărturisirea Lui Hristos, primim puterea să ne luăm crucea, să o purtăm pe umeri. Slăbănogul şi-a luat patul şi a plecat la casa lui purtându-şi crucea suferinţelor de-o viaţă, săltând şi mulţumind lui Dumnezeu pentru că s-a izbăvit de robia suferinţei. Pentru aceasta a venit Hristos în lume, ca să ne elibereze pe noi toţi de moartea păcatului, de COVID-19, de legăturile veşnice ale robiei lui satan şi să ne dea putere să ne ducem crucea noastră cu încredere şi răbdare până la capăt. La sfârşitul Evangheliei, Mântuitorul îi spune acestui om vindecat: „Vezi să nu mai greşeşti ca să nu ţi se întâmple şi mai rău”! Deci, trebuie să fim foarte atenţi la această expresie a lui Hristos, pentru că acest om păcătuise în viaţa lui şi Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatul Lui cu o boală de picioare, că nu putea să mai meargă şi 38 de ani a suferit. Dacă l-a vindecat, Hristos i-a spus: te vindec, te fac sănătos, dar ai grijă de acum să nu mai cazi în păcate ca să nu se întâmple şi mai rău. Ceea ce înseamnă că dacă Hristos ne vindecă, ne iartă păcatele şi noi credem că El ne iartă păcatele noastre, atunci cuvântul Lui este ca o avertizare foarte cutremurătoare că dacă vom greşi din nou, vom suferi mai mult decat înainte. De aceea trebuie să fugim de orice păcat, de orice nelegiuire, de orice fărădelege, pentru ca nu cumva să suferim din partea lui Dumnezeu mai rău decât până acum, fiindcă, Dumnezeu Cel Înviat, ne arată că numai credinţa este salvatoarea omului din toate încercările vieţii!
Profesor Vasile GOGONEA
