Dacă vii la Piscoiu, cu rata sau microbuzul, de la Târgu Jiu sau de la Craiova, mai ales în preajma sărbătorilor, forfota şi aglomeraţia este la ea acasă. Oameni şi bagaje, femei şi bărbaţi, bătrâni, tineri şi copii de toate vârstele se precipită să prindă un loc pe scaunele mijlocului de transport sau măcar în picioare.
Se ajută unul pe altul la punerea bagajelor, deseori auzindu-se „ Încailea hai, fatălică, şi mi-ajută că abia le-am încherbat şi nu mai poci!” Oamenii se pregătesc pentru sărbătorile de primăvară după obiceiuri şi tradiţii din illo tempore, păstrate cu sfinţenie până astăzi, mai ales de bătrânii satului. Deşi echinocţiul de primăvară debutează la 23 martie, pentru locuitorii din Piscoiu primăvara începe odată cu prima zi a lunii martie. La romani, anul era alcătuit numai din zece luni, iar martie era considerată prima. Folcloristul Tache Papahagi, referindu-se la folclorul latin şi romanic, arată că romanii credeau că anul are numai zece luni pentru că că omul are zece degete, iar femeia naşte în a zecea lună. Începând cu 1 martie, nouă zile de la început, sunt reprezentate de câte o babă pe care şi-o aleg locuitorii satului. Pot fi zile cu soare, dar mai şi ninge, ca în acest an. De 1 martie, băieţii trimit fetelor şi mamelor mărţişoare, nişte simboluri ale primăverii şi ale renaşterii la viaţă. Se spune că dăruirea mărţişorului ar fi de sorginte laică, alţii sunt de părere că firul roşu şi alb al mărţişorului este din giulgiul lui Iisus Hristos care, după Înviere, mergând să-şi întâlnească apostolii, şi-a sfârtecat giulgiul pătat de sânge în nişte mărăcini, un fir roşu-alb rămânând agăţat acolo. Mărţişoarele sunt purtate până în momentul când purtătorul lor dă peste un pom înflorit şi agaţă mărţişorul de el pentru a fi frumos ca florile. Trebuie să remarcăm că, din păcate, astăzi, au apărut mărţişoare, chiar şi fără şnur, inestetice, fără a mai ţine cont de simbolistica tradiţională. La 9 martie, sunt Sfinţii 40 de Mucenici, moment pentru care femeile afumă prin case sau împrejurul lor cu zdrenţe pentru a apăra locuinţele de rele şi a le feri de şerpi, dau de pomană pâine cu miere. Vasile Pârvan, în „Getica”, arată că practica afumatului era şi la geţi, chiar zeul Zalmoxe întrebuinţa fumigaţia cu cânepă. Buna Vestire (Blagoveşteniile) se sărbătoreşte la 25 martie. Fiind dezlegare la peşte, se dă de pomană la vecini şi la rude. Cum va fi timpul în această zi, aşa va fi şi la Paşti, iar cucul începe să cânte, dar, pentru a nu te „spurca”, dimineaţa, trebuie să mînânci sau să iei sare în gură. În ultima duminică a Postului Mare (cel al Sfintelor Paşti) sunt Floriile, înainte cu o zi fiind (Pomenirea morţilor sau Sâmbăta lui Lazăr). De Florii se dă de pomană peşte şi plăcintă cu brânză. Femeile dau plăcinte ca să nu păţească şi ele cum a păţit mama lui Lazăr, care a murit de dor de plăcinte. Duminica, se duce la biserică salcie şi flori, nu este voie să te speli pe cap pentru că albeşti ca florile. Se crede că este bine să mergi cu salcie la biserică pentru că Domnul Christos a fost întâmpinat cu ramuri de finic cînd a intrat în Ierusalim. Cu florile şi salcia se ating animalele şi copiii ca să crească mari, să aibă sănătate. În ultima săptămână până la Paşti este Joia Mare, când se săvârşeşte Denia celor 12 Evanghelii. Miercuri seara, se face un foc din surcele de alun sau din boji, în jurul focului punându-se scaune şi o masă rotundă, joasă. Pe masă se pune o cană cu apă, care se lasă acolo până dimineaţa, după stingerea focului, tămâindu-se în jurul mesei. Folcloristul Simion Florea Marian, referindu-se la sărbătorile la români, aminteşte despre acest străvechi obicei, arătând că pe masă se mai punea şi mâncare. În Joia Mare, femeile merg la biserică şi duc colaci. În Vinerea Mare, zi aliturgică, se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului. Nu se mănâncă şi nu se bea nimic, sătenii ţinând post negru pentru a nu se îmbolnăvi. Sunt roşite ouăle, culoarea roşie amintind de sângele Domnului când a fost răstignit pe cruce. Artur Gorovei, referindu-se la credinţele şi superstiţiile poporului român, afirmă că în judeţul Mehedinţi se credea că Isus a fost lovit cu pietre de către evrei, dar acestea s-au transformat în ouă roşii. Nu se ciocneşte cu ouăle albe pentru că faci bube. La ciocnitul ouălelor, în cap, fund, pe burtă, cel mai în vârstă loveşte primul, jocul fiind şi pe luate, adică, cel care are oul nespart, ia oul aceluia care îl are spart. Cel care dă spune „Cristos a înviat!”, iar cel care ţine oul răspunde „Adevărat a înviat!” În sâmbăta Paştilor, se face păsat din boabe de porumb huruite şi fierte, iar preotul spovedeşte credincioşii la biserică şi primeşte ouă sau bani. În noaptea Sfintei Învieri, se merge la biserică, sătenii ducând două ouă (roşii, verzi, galbene etc.) şi leuştean în buzunar. Un ou se lasă la biserică şi unul îl duce omul acasă, fiind bine să doarmă cu el în ziua de Paşti. Dacă nu se găseşte vopsea, ouăle sunt vopsite cu foi uscate de ceapă. La întoarcerea de la biserică, sătenii calcă peste brazde de iarbă verde pe care le-au pus la pragurile caselor înainte de a merge la Înviere. Într-o cană cu apă pun un ou roşu şi leuştean, iar cu apa din cană se spală pe faţă pentru a fi feriţi de rele. În sat există credinţa că, în noaptea de Înviere, unii oameni se scaldă în şosea pentru a scăpa de bube şi boli. E bine să nu se calce în aceste „scăldături” pentru a nu se îmbolnăvi. Sărbătoarea Paştilor ţine trei zile, oamenii mergând la biserică, la horă şi la petrecere pentru că au ocazia să se întâlnească cu rudele şi prietenii, cu cei plecaţi din sat şi care au revenit acasă de Paşti. Marţi, după Paşti se face pomană la bisericile din Piscoiu şi cătunul Voivoda. Acum câţiva ani, când în curtea bisericilor din Voivoda şi Piscoiu erau mese şi şoproane de adăpostire în caz de vreme rea, femeile aduceau mâncare cu baniţele, dădeau de pomană colaci, veneau oameni şi din alte sate, chiar lăutari care le cântau mesenilor. Banda de lăutari a lui Paulică din Logreşti era mereu prezentă şi interpreta melodiile populare cerute de meseni. Din păcate, astăzi, au dispărut şoproanele, mesele din curtea bisericii, dar şi lăutarii. Chiar la nunţi se cântă cu orga electronică, dispărând instrumentele tradiţionale. La 23 aprilie, se sărbătoreşte Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, data de când începe primăvara, pentru că înverzesc pomii, câmpurile, pădurile. La porţile caselor şi la grajduri se pun crengi de fag înfrunzite. Tot acum se închide câmpul, adică fiecare sătean va duce animalele la păscut numai pe terenul lui. Scriitorul exilat la noi, Ovidiu, în „Fastele” scrie că şi romanii puneau crengi înverzite de fag la uşile staulelor. În noaptea de Sfântul Gheorghe se spune că joacă banii, pe dealurile Piscoiului se văd flăcări de foc, „bâlbăra” văzându-se de trei ori. Aceşti bani erau îngropaţi de hoţi şi numiţi a fi ai celor care se năşteau în ziua îngropării banilor sau chiar ai diavolului. O bătrână din sat, Radu C. Ioana, ne-a relatat că flacăra nu se va stinge până să ajungi la ea, dacă înfigi un cuţit în pământ. Acum câteva decenii, se obişnuia ca, în noaptea de Sfântul Gheorghe, să se meargă pe dealuri cu ţevi de cazan şi cu clopote, aprinzându-se focuri şi strigând prin aceste ţevi. Strigau mai ales cei care aveau vaci cu lapte pentru a fugi vrăjitoarele care furau mana vacilor. Erau şi strigături în care erau ironizaţi neânsuraţi, dar şi cei care au făcut lucruri rele în sat. Am cules date despre obiceiurile de primăvară de la Ion Peneşel, Nicolae D. Codreş, Ioana N. Păuna, Maria N. Sinescu etc., care le practicau, astăzi, majoritatea trecând în lumea celor drepţi. Numai bătrânii şi unii din copiii lor care nu au mers la oraş, rămânând în sat să lucreze pământul, le mai practică. Din păcate, mergând pe jos prin sat sau cu rata spre oraş observăm că tot mai multe case nu mai sunt locuite şi îngrijite, pentru că bătrânii au murit, iar urmaşii acestora au plecat la oraş sau şi-au întemeiat familii în altă parte. Numai la sărbători revin la Piscoiu, la rude, pentru a „bea un ţoi de rachiu, un tâlv de vin şi a mânca un trandafir şi pecie din garniţă cu turtă şi a le drege cu zeamă de varză din brădoaica din beci. La plecare, cu rata sau microbuzul, duc în bagaje sau raniţe un bidon de vin, câteva chile de ţuică, trandafiri şi…poze cu cei dragi, făcute cu telefonul mobil”.
Profesor Gheorghe Sinescu
