Inelul de aur cu piatră de matostat – posibil „obiect delict” în asasinarea primarului Enache Cartianu

Între cele 931 obiecte pe care Dincă Schiler le lăsa, prin Actul de donaţie, întocmit la 1 ianuarie 1906, Muzeului din cadrul ctitoriei – Şcoala Primară Dincă şi Maria Schileru din Bâlteni – figura, înaintea antepenultimului artefact, “un inel cu piatră de matostat cu litere slavone şi cu data 1447” ce l-ar fi dăruit “un moşneag bătrân din Bâlteni anume Matei Copaci”.

“Acest inel – stipula documentul – se va păstra în muzeu până voi muri eu; la înmormântarea mea, mi se va pune în degetul mâinii mele, de către nepoţii mei.” (Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, p. 559).

Respectivul inel se poate vedea la degetul mâinii stângi, într-o fotografie înfăţişându-l pe Dincă Schileru aşezat cu mâinile pe genunchi, într-un gest de prestigiu şi siguranţă de sine. Întrebarea este aceasta: inelul respectiv este, oare, mobilul asasinatului din seara de 22 iulie 1875 asupra proprietarului Enache Cartianu? Acesta este, de fapt, legenda transmisă posterităţii, cunoscută în cercurile restrânse, marelui public dându-i-se, probabil, ipoteza unei răzbunări, a unor reglări de conturi. La data aceea, concurenţii politici din zonă nu erau alţii decât Enache Cartianu (primarul de mare prestigiu, recunoscut de însăşi conducerea Consiliului Judeţean) şi Dincă Schileru, înălţat pe valul popularităţii şi ştiind foarte bine să-şi joace rolul de lider al “claselor muncitoare”… Anul 1447, menţionat pe inel, ne trimite la a doua domnie a lui Vlad al II-lea Dracul (24 aprilie 1444 – 4 decembrie 1447), vlăstar basarab şi cel mai de seamă urmaş al lui Mircea cel Bătrân, vasal al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, – care fusese numit comandant de frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerţul şi drumurile comerciale între Ardeal şi Ţara Românească. Vlad al II-lea a bătut monedă la Sighişoara (ducaţi), bani ce au circulat deopotrivă în Transilvania şi Ţara Românească. Şi încă ceva foarte interesant: tradiţia ca bărbatul să ofere iubitei sale un inel, în semn de legătură sfântă, a început în anul 1447, când împăratul Maximilian I i-a dăruit Mariei de Burgundia, iubita sa, un inel cu diamante… Să fie oare vorba de un gest similar făcut de Enache Cartianu? Oricum, inelul însuși în sine mărturiseşte un semn de afecţiune, iar anul încrustat pe el ar putea sugera vechimea unui neam boieresc, care îşi transmite din generaţie în generaţie semnele de afecţiune, podoabele, obiectele de preţ. În 1875, Enache Cartianu avea 54 de ani, iar Dincă Schileru aproape 30, ceea ce constituia un diferend major de prestigiu şi statut social, tânărul ambiţios exprimând dorinţa Schilerilor de a nu se mai mulţumi cu statutul de mari proprietari-plăieşi în zonă, ci de a accede şi pe scara socială a unei recunoaşteri publice cât mai generale. În calea lui sta, evident, Enache Cartianu, primarul unanim recunoscut. Se pare că vizita lui Dincă, din ziua de 22 iulie 1875, acasă la Cartianu, avusese chiar acest mesaj: să-l roage pe acela de a se retrage din lupta politică… Dar, întinzându-şi coatele pe gardul porţii, Dincă Schileru îşi etala, cam ostentativ, şi mâna împodobită de inel, ceea ce i-a atras atenţia şi l-a intrigat pe Enache. Cerându-i explicaţii de unde are inelul, Dincă a realizat că tăinuitul jaf, săvârşit în ajun, ameninţa a fi dat la iveală. Era în joc însăşi energica sa dorinţă de afirmare politică, ceea ce a făcut ca mesagerul negru înarmat să descindă seara la adversarul politic şi să-l lichideze… În tradiţia locului se vorbeşte de un văr de-al răposatului, care, dacă nu ar fi fost în slujba lui Dincă, ar lăsa loc de bănuială privind un conflict personal între neamuri, infranşisabil. În această privinţă, însă, argumente nu prea sunt, ceea ce ne face să rămânem tot la intenţia de lichidare a unui inevitabil advers politic. Ceea ce surprinde este discreţia în care a rămas învăluit acest asasinat, desigur, devoalarea nefiind onorabilă pentru răposat. Şi pe urmă, odată cu ascensiunea lui Dincă Schileru în Consiliul Judeţean, iar de aici, vreme de nouă mandate, în Parlament, până în 1911, ar fi fost destul timp pentru a estompa cruzimea gestului comandat, mai ales că asasinul propriu-zis nu a putut fi identificat şi tradus în justiţie. Bănuim că atentatul din 24 octombrie 1880 de la Valea Vladului, pus la cale de adversarii lui Dincă Schileru din Bâlteni, urmărea să-l „răsplătească” pe acesta în numele unei acuze ce se ştia, dar nu putea fi strigată public din lipsă de probe reale şi verificabile. Poate şi scandalul cu preotul Bălteanu, produs în cârciuma din Vlăduleni, în seara de 27 aprilie 1875, să fi fost provocat tot din această pricină, preotul nemaisuportând pe “veneticul” ajuns, care juca tare cartea îmbogăţirii rapide prin dubioase afaceri… În urma asasinatului din noaptea de 22 iulie 1875 a rămas ca mărturie incontestabilă doar crucea de piatră de lângă casă, pusă de urmaşi în semn de “eternă amintire”, nespecificându-se numele „robului”, ci doar anii vieţii (1821-1875). Iar la baza crucii numele comanditarului: “I.I. CARTIANU”, eternizând întâmplarea la trecerea unui an de la odiosul asasinat: “22 juiniu [1876]”, odată cu solstiţiul de vară. Ceea ce vedem aici este şi un continuu semn de temere din partea unei familii care, abia în 1883, încearcă să reintre în disputele electorale, dar, cum s-a văzut, fără şanse de a contracara un politician versat. E foarte interesant de observat că, la alegerile din 1883, Dincă Schileru îl are contracandidat pe însuşi preşedintele Comitetului Permanent din Consiliul Judeţean, D. Cartianu, unul dintre fiii primarului asasinat Enache Cartianu. Se încerca oare o răsturnare de situaţie, o scoatere a lui Dincă Schileru din dispozitivul politic, după care ar fi urmat tragerea la răspundere?! Alegerile fuseseră, cum s-a văzut, făcute prin incitarea şi ameninţarea venite de la acea „ceată de oameni înarmaţi cu lănci şi furci de fier”, cumpărate „cu ţuică şi beutură”, cum stă scris în raportul comisiei de anchetă, care va invalida alegerea lui Schileru. În zadar, căci, în toamna aceluiaşi an, Dincă Schileru câştigă mandatul de deputat în Colegiul III, cum am mai spus. Până în 1911, când în locul său Partidul Liberal local îl va susține pe fruntașul Novacilor, militant în alt plan al intereselor țărănimii, Dumitru Brezulescu, omul care voia să facă din localitatea de la poalele Parângului „satul cel mai frumos”, hotărând a se alege „fără să mai dea băutură alegătorilor” (Dr. N. Hasnaș), „fără risipa de «țuică» a domnilor de la putere în campaniile electorale” (C. Bâcă, „Gorjanul”, 8 nov. 1940)…

Zenovie CÂRLUGEA