Eu, aşa, înţeleg datoria vieţii mele: s-o pun în slujba dreptăţii, a binelui, a moralităţii, a Neamului, până la zvâcnirea din urmă a inimii. Doamne, cât de rea-i lumea asta! Dacă ar fi în stare să înţeleagă şi să nu omoare entuziasmul atâtor tineri, ce departe ar putea ajunge! Am socotit că şcoala şi satul este câmpul meu de lucru şi am mai socotit că pot să aprind făclia unei noi vieţi. Voiam să umblu la sufletul omului prin orele de la clasă, dar şi prin activităţi extradidactice şi în special prin activităţi culturale. Am găsit tineri plini de entuziasm şi gata să asculte vorbe bune.
Gr. Pupăză, 1946
Încep peregrinările și multe consemnări
Luna iunie a anului 1940 îl găseşte în Basarabia, înrolat într-un batalion al Regimentului 18 Gorj. În Jurnalul său, Grigore Pupăză, descrie această tragedie pe care o intitulează „ADIO BASARABIA”, gândind că „ne vom întoarce atunci când împrejurările vor fi mai bune”. Pentru siguranţă şi-a pus în valiză o glie din acest sfânt tărâm strămoşesc, glie pe care a dus-o acasă. A fost păstrată, în bibliotecă, până în anul 1980, când s-a hotărât să o pună în grădina din fața casei, în colțul dintre casă și scară, pentru a fi în siguranță. Glia de pământ era acoperită cu iarbă. După 40 de ani iarba își păstrase culoarea verde.
Redăm consemnarea din jurnalul ce era ținut cu sfințenie:
„28 Iunie 1940
Zi întunecată, ca sufletul întregii Ţări Române, ca sufletele noastre ale ostaşilor ce am stat 4 luni degeaba, de veghe la graniţa de Est. Azi s-a săvârşit o tragedie istorică: Ciuntirea României Mari de către Rusia hrăpăreaţă. A smuls din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, Basarabia şi Bucovina de Nord. Aseară, ocuparea poziţiilor pentru război. Conducătorii au găsit inutilă orice încercare de rezistenţă, de aceea n-am luptat. Au fost cedate fără luptă, fără sânge. Aseară am plecat spre Corneşti pe o vreme rea de tot; azi am revenit, iar, la Teşcureni; am împachetat materialele şi suntem gata de drum.
Pe marginea drumului de la ieşirea din satul Teşcureni-Bălţi; scriu acum, în amurgul acestei zile, cea de pe urma noutate, cronica celei de pe urmă zi trăită pe pământurile Basarabiei.
Mi-e atât de greu de durere sufletul, simt că aproape nici nu pot să leg şirul de vorbe pentru a prinde tot sensul tragic al acestei clipe. De fapt, orice vorbă, cât de cuprinzătoare, nu va fi…..
O învălmăşeală nemaipomenită… soldaţii trişti.
Populaţia civilă plânge plecarea noastră şi aşteaptă cu genele înrourate regimul tiranic al comunismului rusesc. Mi-arunc ochii în jur; privesc, pentru cea de pe urmă oară, pământul sfinţit de războinicii ostaşi ai lui Ştefan cel Mare. Mi se pare că un murmur de dincolo de mormânt se ridică pentru a protesta pentru această grozavă nedreptate ce se face. Buciumaşii orheieni, străjerii din Cetatea Hotinului, a Tighinei, a Cetăţii Albe şi Chiliei rostesc tăcut, de dincolo de mormânt, blestemul lor negru… Îi auzim cum gem …în noi se ridică puternică hotărârea de a ne plânge în faţa Cerului şi dacă nici acolo nu se va auzi dreptatea noastră, vom pune mâna pe arme şi ne vom face-o singuri. Și parcă aud în murmurul de plânset al semenilor ce vor pune peste câteva zile gâtul în jug străin, acelaşi cântec cu ecou de dincolo de veac, sfâşietor în accentele lui:
„ Prutul ista ni desparte
Prutul ăsta n-ari……
Dar ne-am pune noi cândva
Şi cu gura l-om seca”
Cei care vor trece curând Prutul, vor jura: „ne vom întoarce, când împrejurările vor fi mai bune decât acum, să ne luăm ceea ce este al nostru”.
Mă auziţi, oameni care aţi uitat şi de Dumnezeu şi de dreptate? Va trebui să ştiţi aceasta! Duc cu mine o brazdă din pământurile acestui sfânt tărâm românesc, frământat cu sângele şi sudorile martirilor în lungul veacurilor de suferinţă. Dacă voi sfârşi viaţa, merită dezrobirea acestui ţinut, pe pământul mormântului meu să-mi fi aşternut această brazdă. Duc în gând viziunea acestui pământ şi iureşul războinic al frământatei noastre istorii. În auz îmi sună ropotul de copite al călăreţilor moldoveni alergând spre Nistru.
Veţi cunoaşte, nu peste multă vreme, revărsări româneşti pentru a repara nedreptatea ce ne-o faceţi astăzi.”
Batalionul gorjenilor merge în Ardeal. În Jurnalul său notează, în data de 31 august 1940, printre altele: ,,Aş fi vrut să rostesc vreun cuvânt de „adio „Transilvanie”, în auz însă mi-a năvălit în marşul cadenţei de ostaş, marşul Deşteaptă-te, Române!
Batalionul se retrage şi în data de 6 septembrie 1940 se aflau la Ciucea, la Castelul lui Octavian Goga.
În Jurnal notează: „În timp ce eram în curtea castelului, pe linia ferată trecea un tren militar. Un grup de T.R-işti cântau „De ce m-aţi dus de lângă voi”, cu melodia –i sfâşietor de tristă. Doamna Goga a apărut la fereastră şi a salutat.”
31 August 1940(Sâmbătă)
Zi de doliu pentru întreg Neamul Românesc …Jumătate din Transilvania noastră pentru care au luptat, au plâns şi s-au jertfit şiruri întregi de generaţii, în urma hotărârii arbitrajului germano-italian de ieri de la Viena trece în mâinile ungurilor. Ştirea este confirmată şi de postul de Radio Bucureşti. Este adevărată şi este nespus de dureroasă pentru tot sufletul românesc. Şiroaiele de lacrimi nu mai contenesc…Am cunoscut acest pământ prea mult. L-am cunoscut ca învăţător în Chichişa Sălajului; l-am cunoscut prin peregrinările tinereţii mele. Este românesc. Mileniul trecut de suferinţă sub apăsarea maghiară, n-a putut să piardă pe Românii din aceste locuri…Parcă ar muri cineva dintre ai mei; parcă ar muri ceva din mine, atâta sfârşire lăuntrică simt acum. Poate că dacă nu aş fi cunoscut colţişorul acesta de ţară, Sălajul, durerea mea nu ar fi atât de mare astăzi.
Cunosc însă oameni, de acolo, din Chichişa şi din alte sate. Cum se vor jelui ei acum de amar! Şi sfâşierea mea e şi mai cruntă când gândesc la copiii de Români pe care i-am învăţat carte, copiii aceia care plângeau când le vorbeam despre moartea groaznică a lui Horea şi Cloşca. Ce vor zice ei acum? Cine le va mai da mâine lumina românească? Îi văd pe toţi, aşa cum erau: Sestraş Florian, Elec Augustin care erau în fiecare dimineaţă la mine în cameră la Pop Atanasie, unde eram găzduit şi cu ei toţi ceilalţi…îi îmbrăţişez pe toţi în lumina celui mai senin gând. Pe ei vor încerca ungurii să-i piardă…Mă întreb, vor avea ei tăria să reziste?…
Retrăiesc clipele în care glasul meu răsuna în clasa aceea a şcolii de la Chichişa…Ce se va auzi de acum înainte acolo? Revăd banca de lângă sobă, acolo unde din priviri s-a născut dragostea pentru Olim; colţul străjeresc lucrat de mâna noastră; colţul dinastic; centru de interes. Revăd dealurile din stânga şi dreapta Văii Agrijului; drumul străjuit de şirul de salcâmi, în freamătul cărora a început să glăsuiască tăria iubirii pentru Olim…Apusurile şi răsăriturile de soare la poalele Mureşului…Le revăd pe toate, vii ca şi cum aievea le-aş avea acum în faţă. De fiecare e legată o părticică din sufletul meu…Şi lacrimile îmi întunecă privirile când ştiu că de acum, toate acestea nu vor mai fi pentru mine decât vedenii de amintiri, că nu le voi mai revedea niciodată, în realitatea lor. Doamne, Tu care vezi zbuciumul lumii întregi, înţelegi zbuciumul care frământă azi suflarea românească? Ai torturat destul acest neam! De ce laşi ca nedreptatea să-i frângă mişeleşte trupul? Doamne, străjer al tuturor puterilor lumeşti, de la Tine aşteaptă mântuirea Neamul Românesc, pe care puterile pământului încearcă să-l piardă. Sub icoana de pe peretele căsuţelor româneşti pierdute prin munţii Ardealului, aici, astăzi, ard candele şi curg şiroaie de lacrimi…
Jugul unguresc peste Transilvania noastră…Nu ştiu, de ce, văd iar pe vârfuri de munte, geniile răzmeriţei aprinse de Iancu şi aud parcă din vale în vale răsunând buciumul Moţului…
Aş fi vrut să rostesc vreun cuvânt de „adio” Transilvanie, în auz însă mi-a năvălit în marşul cadenţei de ostaş, marşul „Deşteaptă-te, Române!”
Scriu aceste rânduri în casa ţăranului român Ion Albu din comuna Brusturi, judeţul Bihor. Venisem aci să-i apărăm. Încercasem, însă, să ne apărăm în faţa ameninţării germano-italiene, şi aşteptam ordinul de plecare. Tot timpul, cât eu am scris, în camera de alături, a fost un vaiet de jale al familiei. Fetiţa Viorica de 14 ani spune mereu că nu vrea să rămână la unguri.
Începând cu 1 septembrie 1940 – după cedarea Ardealului de Nord, în urma Dictatului de la Viena, este utilizat la Şcoala din Dobriţa – Gorj. Acolo a înfiinţat corul şcolii, un cor pe două voci, cu care a participat la şezătorile Asociaţiei Învăţătorilor din Gorj, în anii 1940 şi 1941 și la programe artistice în cadrul Căminului Cultural „Badea Cârţan” din localitate.
Domnul C. Cheznoiu reține dintr-o discuție:
„Au fost invitaţi să prezinte şi în Sala „ Căldăruşe” la Târgu-Jiu.
Dirijor fiind, şi pentru că între timp fusese concentrat la Regimentul 18 Dorobanţi din Târgu-Jiu, a trebuit să fie învoit de la unitate. Zâmbea când îşi amintea că a fost nevoie de învoire pe timp de două zile, lucru ce s-a făcut prin ordin de zi al colonelului în faţa regimentului, iar elevii Şcolii Dobriţa au fost transportaţi la Târgu-Jiu în 10(zece) care lungite, pe fân.
În aceeași formație au avut loc mai multe deplasări la Târgu-Jiu, uneori, convoiul era însoțit de persoane care mergeau pe jos spre oraș și, nu de puține ori, convoiului i se alăturau și alte care ce aveau aceeași destinație.
Cei mai mulți elevi au văzut, pentru prima dată, orașul cu prilejul susținerii acestor spectacole.
Pe lângă repertoriul specific acelor zile premergătoare războiului s-au cântat cântece ardeleneşti, în special aduse de la Camăr şi Chichişa, de la Treznea, de pe Valea Izei.”
S-a căsătorit în 14 februarie 1943, cu învăţătoarea Elena D. Chirtoc din Câmpofeni şi s-a stabilit în acest sat.
În august 1943 obţine gradul „definitiv” la centrul de examinare Craiova, cu media 9,95.
În cadrul Regimentului 18 Gorj şi apoi cu Grupul 18 V.M. ia parte pe front la luptele din Crimeea până la Rostov, apoi la Iaşi, în pădurea Mârzescu.
Participant la Războiul din Răsărit până la Sevastopol, s-a distins prin merite militare deosebite pentru care a fost decorat cu Coroana României cu spade şi panglică de virtute militară, clasa a V-a.
A avut ocazia să „vadă moartea cu ochii”. În iureşul luptelor de la Sevastopl, în faţa plutonului ce-l conducea, un obuz de tun l-a îngropat de viu. Doar o mână i se mai vedea. Ostaşul, Ionică Minciună, de fel din Dobriţa, consătean, cu un risc al sacrificiului suprem, s-a repezit în toiul măcelului, l-a dezgropat, l-a luat în spate să-l scoată din focul luptei şi să-l ducă la punctul de prim ajutor, dar un glonţ dum-dum, l-a lovit în cavitatea bucală şi i-a rupt maxilarul inferior, rămânând pentru toată viaţa mare mutilat.
Venit în Câmpofeni, unde se crease de către intelectuali, fii ai satului, o frumoasă tradiţie culturală, s-a alăturat acestora, aducându-şi obolul la manifestările culturale, care făcuseră, în acei ani, din satul Câmpofeni, centrul cultural al Văii Jaleşului.
În anul 1945, conducând corul şcolii din Câmpofeni, a obţinut premiul I pe judeţul Gorj. Corul era organizat pe patru voci. Cu echipa Căminului Cultural „Murmurul Jaleşului” a participat la diferite manifestări culturale locale şi în judeţ, manifestări consemnate de ziarul Gorjanul.
La Târgu – Jiu, în anul 1946, a prezentat piesa „Ziditu-s-a”, creaţie originală, în care toți actorii erau elevi şi tineri din sat.
Fiind în comitetul de conducere al Căminului Cultural Câmpofeni a dorit să construiască un local pentru cămin. Acţiunile mârşave, false şi fără temei, au zădărnicit totul. Reclamaţii josnice l-au dus (alături şi Ion N. Rădoi și Ionel Petcu) în faţa justiţiei, care, în cele din urmă îi găseşte „demni de felicitat”. Trecuseră doi ani. Era însă prea târziu. Materialele achiziţionate, 30.000 de cărămizi etc. au fost date plocon căminului cultural Runcu, pe lângă care, de câte ori trecea, ofta amar…
În anii 1946-48 a funcţionat ca îndrumător al şcolilor şi cursurilor ţărăneşti de pe lângă Căminul Cultural judeţean Gorj, al cărui director era avocatul Miron Constantinescu. Urmase, în anul 1939, cursurile speciale de activişti culturali organizate de Fundaţia Culturală Regală la Grădiştea, jud. Vâlcea, trimis de jud. Sălaj.
În aceşti ani a fost un colaborator asiduu al ziarului Gorjanul, al cărui director era Jean Bărbulescu. Multe din scrieri au fost editoriale. La Reforma Învăţământului din anul 1948, a fost încadrat la Şcoala Generală din Arcani, la catedra matematică având şi funcţia de director.
(va urma)
Material îngrijit de I.P.B. și Dan Gr. Pupăză
