Când ne gândim la imaginea unei tinere domnişoare, de cele mai multe ori gândul zboară către fetele ce stau cu ochii şi urechile ciulite spre ultimele noutăţi ale modei sau, către elevele care pleacă spre alte zări pentru a deveni studente.
De-obicei, totuşi, pe primele pagini ale ziarelor, tinerii apar în posturi negative, parcă pentru a ne convinge că viitorul nu mai are umeri pe care să se sprijine. Şi totuşi, mai sunt altfel de tineri. Şi altfel de domnişoare.
Alina este una dintre ele. Are 26 de ani, dintre care patru trăiţi departe de Târgu Jiu, la facultate. “M-am întors din întâmplare”, spune ea. “Iniţial era vorba să rămân câteva luni şi apoi, treburile s-au prelungit şi am rămas”.
“Treburile” de care vorbeşte Alina sunt de fapt…vieţi. Pentru că Alina este un voluntar, care-şi petrece timpul şi energia în slujba unor fiinţe mai mici şi mai neajutorate.Alţii le numesc animale. “E greu să priveşti un om în ochi, darămite un câine sau o pisică. Oamenii te mai şi înşală, animalele sunt mereu sincere”, spune ea, cu o voce scăzută, a regret.
Totul a început cu un câine din faţa blocului. Animal blând, îngrijit de locatari, a fost ridicat de hingheri. De ce? “Pentru că n-au reuşit să-l prindă pe cel după care veniseră, au luat la întâmplare, să nu plece cu mâna goală”. Asta se întâmpla acum un an. Şi aşa a intrat în lumea voluntarilor gorjeni. O lume după care nu tânjesc prea mulţi în Târgu Jiu. Nu-ţi aduce bani, faimă şi nici nu e deloc comodă. E o lume a jertfei, a sacrificiului. Şi totuşi, la fiecare colţ de stradă auzi ce bine ar fi dacă ar exista “cineva” care să o facă pe aia, ba pe-ailaltă. Dar totuşi, oamenii nu se implică. “În general, oamenii sunt iresponsabili. Ar vrea să fie ajutaţi, dar n-ar vrea ca ei să ajute pe altcineva, la rândul lor”. Majoritatea se plânge de câinii fără stăpân, dar puţini ar ridica un deget să ajute la rezolvarea problemei. La nivel declarativ, nu ne depăşeşte nimeni: “Sunt sute de oameni care mă contactează să mă întrebe cum pot să ajute. Când le explic despre ce e vorba, renunţă”. Şi totuşi se poate şi mai rău: “Alţii cheamă hingherii să le ia animalele care i-au slujit, chiar din propria curte.” Pe ce lume trăim?
După ce am defrişat codrul, fratele românului, acum ne pregătim să-l eutanasiem şi pe cel mai prieten al omului. Ceva s-a întâmplat cu noi, spunea Preasfinţitului Justinian, episcopul Maramureşului. Dar ce? “Nu ştiu. Nici prin alte părţi oamenii nu sunt altfel. Ai alte aşteptări de la cei din oraşele mari, dar…”, relatează ea, dezamăgită.
Îmi propune să mergem să vedem căţeii din adăpost. Refuz. Nu pentru că mi-ar cădea rangul, dar recunosc că mi-e greu. M-am pregătit pentru un interviu, nu pentru un test sufletesc. “Prima oară când am fost acolo, am plâns. Să te uiţi în ochii lor, să-i vezi cum se agaţă de gard pentru a primi un pic de mângâiere, un pic de libertate…E crunt!”. Acum s-a obişnuit. Nu acelaşi lucru se poate spune despre prietenii şi colegii ei de generaţie. Le place ideea, dar nu prea mult. N-ar da terasa pe adăpostul pentru căţei. “Mulţi îmi spun că e nobil ce fac, dar ar trebui să mai fac şi altceva în timpul liber”, spune Alina zâmbind. “Dar sunt mândră că sunt voluntar pentru protecţia animalelor, pentru că nimic nu se compară cu sentimentul salvării unei vieţi”, completează, în timp ce ochii îi sclipesc a bucurie.
E tânără, vorbeşte perfect engleza şi îşi dedică timpul liber semenilor ei. Pentru că fiecare animal salvat sau adoptat, face fericit pe cineva. E mare lucru. “Dacă fiecare ar dona câte un leu, pentru salvarea unui căţel sau pentru un copil, s-ar schimba imediat faţa ţării”, zice. O mică jertfă, cu alte cuvinte.
Dar cine s-o facă? Jertfa nu mai e la modă, de sacrificiul personal nu se vorbeşte la televizor şi nici părinţi care să-i înveţe pe copii nu mai avem. Sunt plecaţi la muncă în străinătate. Şi totuşi…Ne-a mai rămas credinţa.
Mihai Şomănescu
