„Părintele poporului” sunt cuvinte încrustate pe bustul domnitorului Unirii cu ocazia sărbătoririi Semicentenarului acestui eveniment la Mărăşeşti (Dumnezeiască coincidenţă!), expresie folosită şi de Sadoveanu într-una din scrierile sale.
Încă din tinereţe, Cuza iubea ţăranii, jucând alături de la horă şi petrecându-şi multă vreme în mijlocul lor, ceea ce îi supăra pe ceilalţi boieri. Din dragoste pentru cei de jos a refuzat robii care figurau în toata de zestre, la căsătorie, a doamnei Elena. După ce a fost ales domn dăruia fiecărei tinere familii, la întemeiere, animale pentru muncă. A îndeplinit mai multe dregătorii administrative şi militare în Moldova. După ce militase asiduu la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, în ziua de 24 ianuarie a primit telegrama: „Azi 24 ianuarie, la 6 ore seara, Adunarea Electivă din Valachia, procedând conform convenţiei, la alegerea prinţului domnitor a ales pe Alteţa Voastră în unanimitate şi vă invită să luaţi guvernarea ţării.” Semnează: Nifon, Mitropolitul Unguro-Valachiei.
Alexandru Ioan Cuza a răspuns: „Mulţumesc Adunării Elective din Valachia pentru votul său unanim de încredere! Declar că Primesc cu mândrie şi recunoştinţă titlul de Domnitor de Valachia, după cum am primit şi pe cel de Moldova.” Documentele vremii consemnează că la Iaşi „răsuna văzduhul de uralele mulţimii, într-un entuziasm nebunesc, toată lumea juca Hora Unirii, necunoscuţii se-mbrăţişau nebunesc pe stradă, plângând de bucurie. Veneau călători din toate unghiurile ţării să-l vadă pe domnul Unirii Principatelor.”
Martor al lucrărilor Adunării Elective şi al manifestării imensei bucurii a românilor, consulul Jean Beclard, comunică guvernului francez: nici eu şi nici unul din colegii mei, n-au avut nici cea mai mică influenţă în acest rezultat. Alegerea lui Alexandru Cuza a fost o manifestare naţională, care nu poate fi bănuită de lipsă de sinceritate (Acte şi documente IX. pag. 262-263).
Antiunioniştii şi marea boierime au continuat aversiunea faţă de actul Unirii şi domnul ales prin organizarea de comploturi, odată cu cele ale puterilor europene interesate, la care se adaugă şi unele neînţelegeri dintre moldoveni şi munteni, pentru care, încă din anul 1859, domnitorul a dat din Huşi o proclamaţie: „Sfătuiesc şl îndemn pe toţi compatrioţii de orice stare şi condiţie ca să uite dezbinările şi urile trecute. Numai pacea şi iubirea între fiii acestei ţări îi asigură propăşirea.” Liberalii se temeau de schimbarea regimului constituţional, conservatorii de pierderea privilegiilor, încât se înmulţeau duşmanii atât din ţară, cât şi din Constantinopol şi Paris, ceea ce făcea să continue frământările şi luptele de interese.
Pentru liniştea românilor uniţi, domnitorul va duce tratative cu revoluţionarii unguri şi polonezi în scopul autonomiei conaţionalilor săi din Transilvania şi Bucovina. La Constantinopol este recunoscut proiectul Secularizării.
Marile înfăptuiri
Între marile realizări ale Domnitorului Unirii menţionăm:
– întemeierea statului român modern – nucleul istoriei noastre (instituţiile stalului ieşiseră palide din Evul Mediu), scrierea în limba română, dezvoltarea învăţământului cu precădere cel rural, înfiinţarea arhivelor naţionale, organizarea armatei, sistematizarea satelor, construcţia de şcoli, biserici, Primării („casa sfatului”), organizarea teritorial administrativă pe plase şi ocoale, starea civilă, organizarea sistemului de vot, organizarea sistemului financiar (impozite şi taxe echitabile, „ocaua” lui Cuza), sistem de dări bazat pe eliminarea privilegiilor şi scutirilor, contact permanent cu populaţia ţării (vizite inopinate şi deghizate) politică externă pe baze moderne, secularizarea averilor mănăstireşti închinate etc. Între toate acestea împroprietărirea ţăranilor va duce inevitabil la răsturnarea lui Cuza, dar şi la întărirea numelui său în istorie. Cităm: „Prin actul din 14 august – declară ţăranii din Ruginoasa – milioane de suflete care zăceau de secole sub osânda boierescului şi în desăvârşită sărăcie, azi sunt chemaţi în rândul tuturor românilor, Părinte al plugarului român, ne dai lumina şi viaţa, mântuitorul nostru. Ne-ai făcut dreptate, al rupt zapisul sclaviei, ne-ai dat ogorul, hrana familiei noastre, ai făcut ca în vatra ţăranilor să fie linişte şi fericire, ai deşteptat nădejdea de viitor în inima amorţită a săteanului, iar el este pătruns de recunoştinţă şi vine să întâmpine cu bucurie şi respect, credinţă şi dragoste veşnică.”
Proclamaţia către sătenii clăcaşi este testamentul politic al lui Al. I. Cuza. a afirmat Kogălniceanu la Craiova pe 24 – 25 august 1864, iar la 30 august 1864 a avut loc serbarea desfiinţării clăcăşiei.
Domnitorul Unirii îşi motivează crezul vorbind celor strânşi în faţa tronului „părinţii mei şi-au vărsat sângele. Pentru drepturile ţării şi sunt hotărât să respect această lese veche a familiei mele. Vă jur în faţa întregii ţări că voi şti a muri, dar plebiscitul şi tot ce făgăduieşte el ţării se va realiza. De azi aveţi şi voi o patrie de iubit şi apărat!”.
Totodată el îi scrie împăratului Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, privitor la comploturile ce le urzesc duşmanii Unirii: „Mă voi întoarce cu fericire în viaţa privată, părăsind un tron pe care nu l-am visat, nu l-am căutat, nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei şi pe care l-am privit încă din prima zi decât ca un depozit sacru, rămâne nimic de dorit, dacă retragerea mea poate întări Independenţa României şi poate da garanţii reale de propăşire”. De altfel, şi doamna Elena îi spunea că: „Oameni de rea credinţă şi socotiţi să câştige cât mai mult din partea oricum ar fi. Frumoasă ţară, dar răi oameni”.
Detronarea
La lovitura de stat din 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a scris (pe spatele unui complotist care se făcuse „masă”): … depun azi 11/23 februarie 1856 cârma guvernului, adăugând vorbele aceasta era şi dorinţa mea mai demult, dar, împrejurări care nu au atârnat de mine, m-au făcut s-o am… Eram hotărât s-o fac în luna mai (prevestindu-şi, parcă sfârşitul în exil în luna mai 1873!).”.
După plecarea lui Cuza pentru totdeauna, locotenenţa domnească explica poporului nedumerit ca „ambiţiile şi luptele înverşunate puseseră ura şi discordia în societate”, ceea ce prevestea un confrate paşoptist:
„Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărână/Dacă voi acum veţi pierde marea cauză română,/Prin meschine interese, ce-n mici inimi locuiesc/Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire/E averea cea mai mare, cea mai scumpă moştenire/Ce de la părinţi de merit, nobili fii o primesc.” (Grigore Alexandrescu – „Unirea Principatelor”).
Prof. Virgil Cercelaru
