Ultima ediție a „Colocviilor Ion. D. Sârbu”, cea de-a șasea, găzduită de Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman”, sub genericul „Un sfert de veac de posteritate”, a fost un bun prilej de lansare a noi cărți despre cel care s-a bucurat de încrederea și prietenia lui Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roșca, personalități notorii ale Universității clujene, foști profesori ai lui Ion. D. Sârbu. Cartea „Zidul de sticlă”, Editura Curtea Veche, București, 2011, a Clarei Mareș, cercetătoare la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, se înscrie în „posteritatea exemplară”, în realizarea unei adevărate imagini postume a scriitorului Ion. D. Sârbu. Clara Mareș, născută la 10 august 1977, Câmpina, este absolventă a Facultății de Istorie a Universității București. Are un masterat în Relații Internaționale la Centrul de Studii Euro-Atlantice al Universității București. Obișnuită cu arhivele și specializată într-un domeniu, Clara Mareș a mai publicat lucrări ca: „Membrii C.C. al P.C.R”, Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2004, „Dicținoarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)”, Editura Polirom, 2008, „ Nicu Steinhardt în dosarele securității” (1959-1989), Editura Nemira, 2005, „Intelectualii și regimul comunist. Istoriile unei relații”, Editura Polirom, 2009.
Din „Cuvântul- înainte” al autoarei, aflăm că a lucrat doi ani la dosarul lui Ion D. Sârbu și a încercat să reducă la minim judecățile și opiniile personale, în favoarea documentelor lăsate să vorbească singure. Cartea beneficiază de o amplă prefață cu titlul „Prin labirintul dosarelor pe urmele lui Ion D. Sârbu”, aparținând lui Antonio Patraş, unul din oamenii excepționali pe care i-a cunoscut autoarea în timpul studierii dosarului. Prefațatorul acestei lucrări a publicat o carte cu titlul „ Ion Dezideriu Sârbu – de veghe în noaptea totalitară”, Editura Universitatea „ Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2003.
Scrierea Clarei Mareș este riguros structurată, emoționantă prin conținut, bogată în informații despre calvarul vieții lui Ion D. Sârbu, „atletul mizeriei”, cum l-a numit Blaga.
Primul capitol intitulat „ Portretul scriitorului la tinerețe” conține date biografice semnificative ale lui Ion D. Sârbu. Născut la data de 28 iunie 1919, Petrila (Hunedoara), sub semnul unui paradox pe care singur îl evidențiază, reproșându-i mamei că „l-a născut cu un secol mai devreme și într-o țară care nu îl acceptă și într-o lume pe care el nu o acceptă”, din părinții Ion Sârbu, miner, și Ecaterina Glaser. Școala primară o urmează în colonia minieră din Petrila, apoi liceul la Petroșani, pe care îl întrerupe o perioadă din motive financiare, încadrat pentru scurt timp ca ucenic „stângaci și batjocura tuturor” la Atelierele Centrale Petroșani, tocmai când se turnau din fontă acele „forme trapezoidale” pentru Coloana lui Brâncuși. „Directorul A.C.P. venea însoțit de un popă mic și al dracului care controla și amenința. Și popa acela care ne înjura gorjenește era Brâncuși”. Trăiește din meditațiile acordate elevilor corigenți, muncind fizic în vacanțe. Bacalaureatul îl susține în 1939. Studiile superioare sunt urmate la Sibiu și la Cluj și terminate în 1946, licența în Flosofia culturii, Estetică și Psihologie, cu mențiunea „magna cum laude”, fiind apropiat de Lucian Blaga și Liviu Rusu. A fost coleg cu Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ovidiu Drimba, Eugen Todoran. Perioada universitară coincide cu cea cazonă. Concentrat pe front cu intermitențe, de mai multe ori, participă la Bătălia de la Stalingrad, este luat prizonier, evadează și parcurge 2000 de km, pentru a ieși din încercuirea armatelor sovietice. „Funcția epistemologică a metaforei” este titlul tezei de doctorat. Absolvent al Seminarului Pedagogic Universitar în 1947 era cel mai tânăr conferențiar, la 28 de ani, din țară. I-a impresionat pe studenții de la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Cluj, considerat ca un profesor excelent, cu un creier ca un burete, avid de cât mai multe informații. Citea și scria în cinci limbi: maghiară, germană, engleză, franceză, italiană. Este printre fondatorii Cercului Literar de la Sibiu, dorința cerchiștilor era să părăsească „cărările sămănătoriste, pășuniste” și să alinieze cultura noastră la marile culturi europene.
Pavel Apostol, responsabil de partid al Universității din Cluj, un Torquemada al Facultății de Filosofie din Cluj, îi cere lui Ion D. Sârbu să scrie un articol infam la adresa lui Blaga sau Liviu Rusu, precum că ar fi făcut baie cu propria-i fiică, aflată la o vârstă nubilă. Refuzând categoric, I.D. Sârbu îi aduce la cunoștință lui Lucian Blaga care afirmă: „Trebuia să accepți, Gary, ai trântit ușa carierei tale universitare”. În 1949 le este desfăcut contractul de muncă de la Facultatea de Filosofie din Cluj, profesorilor: Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D.Roșca și lui I.D Sârbu. La sfatul lui Blaga, Ion Negoitescu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă și I.D Sârbu pleacă spre Capitală, să încerce noi cariere. I.D Sârbu lucrează o scurtă perioadă la „Revista de pedagogie”, apoi la revista „Teatru”, unde, alături de Doinaș și Florian Potra, susține cronica dramatică.
Anchetele, procesele și anii de detenție (1957-1963), un adevărat infern penitenciar, fac obiectul capitolului următor. I.D.Sârbu: „Aerul era compus din oxigen, azot și frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen și frică”. Arestat pe 17 septembrie 1957, pentru omisiune de denunț, I.D. Sârbu este supus unui șir de interogatorii până în 14 februarie 1958, când este condamnat la un an de închisoare corecțională. Motivul: discuții la redacție („Teatru”) cu Doinaș și Marcel Petrișor despre evenimentele din Ungaria, 1956, afirmând că vor izbucni și în țara noastră. În anul 1956, octombrie, la Budapesta, a avut loc revoluția maghiară îndreptată împotriva ocupației sovietice și ordinii comuniste, având ecouri și în țara noastră. Ștefan Augustin Doinaș și M. Dragomirescu (M. Dragomir), martori ai apărării în proces, au făcut declarații favorabile lui I.D. Sârbu. Spre sfârșitul anului 1958, I.D. Sârbu a fost din nou arestat și condamnat la 7 ani de închisoare și la 4 ani privativi de drepturi civice, după executarea detenției, de astă dată, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. În instanţă, s-a discutat și despre ancheta legată de piesa „Sovrom-cărbune”, suspectată de instigare și subversiune. Traseul penitenciar este acesta: Jilava, Gherla, Salcia (Balta Brăilei), Periprava, iar la Salcia, Giurgeni, din nou Periprava, până în februarie 1964, când este grațiat (Decretul 5 al Consiliului de Stat din 1963). Chinurile încarcerării erau completate de muncă forțată, în condiții inumane. După cum mărturisește I.D. Sârbu, la arestare, manuscrisele i-au fost confiscate de Securitate și niciodată înapoiate. La Salcia, îl cunoaște pe Al. Paleologu, lui îi va încredința manuscrisul romanului „Adio, Europa!”. Constrâns de interdicții, prin blocarea carierei didactice, cel mai tânăr conferențiar din țară, în 1947, ajunge cel mai bătrân vagonetar din mina strămoșilor săi de la Petrila, astfel că întunericul celulei este înlocuit de întunericul minei. Prin urmare, la 44 de ani, vorbitorul a patru limbi străine este aruncat la periferia societății. Tentativele de recrutare în serviviul Securității n-au nicio izbândă, se izbește de un refuz categoric, nu sacrifică cinstea și onoarea pentru privilegii.
La 1 august 1964, este transferat la Teatrul Național din Craiova, ca secretar literar, unde trăiește „melcoid” într-o tot mai accentuată singurătate și este preluat de Securitatea Județeană Dolj. Dosarele de urmărire cuprind şapte volume și 1680 de pagini (1957-1989), fiind urmărit o perioadă de peste trei decenii. Acuzația este una singură: ostilitatea față de regimul comunit. Următoarele șase capitole („Primii ani de libertate”, „Adversarii, față în față”, „Îmblânzirea scorpiei”, „Alertă maximă”, „Adio, Europa!” și „Ultimii ani ai urmăririi, ultimii ani ai vieții”) se referă la urmărirea lui I.D. Sârbu de către Securitatea doljeană, prin mijloace și modalități specifice: informatori, convocări la sediul Inspectoratului, instalări de microfoane, filaj. În timpul acțiunii „Șerbănescu”, I.D. Sârbu își dă drumul la gură, spre satisfacția unor informatori plini de zel, reușind să capete încrederea acestuia. Pe baza informațiilor primite despre atitudinea ostilă față de sistemul comunist, emițând idei defavorabile despre artă și literatură, Securitatea deschide un nou dosar și amplifică acțiunile prin instalarea unor microfoane în locuința lui I.D.Sârbu și recurg la confruntarea directă în prezența a doi ofițeri superiori, la sediul Inspectoratului. Începând cu 1977, se renunță la convocarea lui I.D. Sârbu la sediul Inspectoratului și se încearcă adoptarea unei noi strategii: „influențarea pozitivă”. În schimbul unui tratament decent, I.D. Sârbu acceptă să-și tempereze discuțiile ostile față de regim și să colaboreze cu ofițerii. Odată instituită o nouă relație, Ion D. Sârbu primește un pașaport pentru o călătorie în Occident, 19 septembrie 1981, pentru treizeci de zile, însă stă trei luni în cinci țări: Germania, Franța, Danemarca, Eveția și Olanda. La Craiova, se declanșează o alarmă maximă, când I.D. Sârbu este suspectat că nu dorea să mai vină în țară, din moment ce-și invită soția în Gemania Federală. Sosește la Craiova însuși Iulian Vlad, viitorul șef al Securității și se stabilesc direcțiile de acțiune. Format în spiritual ideilor de Adevăr, Frumos, Bine, Onoare, I.D.Sârbu revine în țară, declarând: „M-am întors în țară să mor cu regimul de gât”.
Printre inițiatorii noii strategii se află și ofițerul superior Ion Vâlceanu, căruia i se mai spunea și „profesorul ”, ca o apreciere a pregătirii sale superioare. Acesta ignoră ieșirea publică a lui I.D. Sârbu la Festivalul de poezie „Lucian Blaga”, Sebeș, unde fusese invitat și notează : „măsurile de influențare pozitivă se resimt în atitudinea și comportamentul acestuia. În ultima perioadă, nu mai este semnalat cu manifestări dușmănoase grave, iar în scrierile sale, nu mai critică orândirea social-politică”. Acționând empatic, ofițerul Ion Vâlceanu solicită superiorilor săi sistarea urmăririi și închiderea dosarului. Probabil, observând soliditatea pregătirii intelectuale a celui urmărit, în sinea lui, exista un amestec de simpatie și compătimire. Era agreat de I. D. Sârbu. Ultimii ani de viață ai scriitorului coincid cu ultimii ani ai urmăririi (Dosarul „Suru”). Bolnav de cancer la gât, în iunie 1989, I.D. Sârbu își ia adio „de la prietenii sufletului său”. Va urma
Constantin E. Ungureanu
