Placheta de versuri a lui Viorel Surdoiu se centrează în jurul mitului Sinelui, mit pe care postmodernii l-au uitat. Treaba lor, oricum nu agreez prea mult renunţarea lor la trăsăturile specifice discursului liric, înlocuindu-le cu aşa-zisa prozaizare a poeziei, deretorizare etc.
Nota bene: în cartea lui, Viorel Surdoiu, cel din „Contextul desprinderii de haos” (titlul nu-i prea fericit ales), poemele cultivă cu plăcere, cu ascendenţă în „ut musica poesie” ritmul, rima (uneori intraversuală), metafora şi metonomia (reginele arsenalului său stilistic). Tributul plătit modernităţii este totuşi de cele mai multe ori atenuat de instituirea textului îndrăgostit, ale cărui mărci inconfundabile se regăsesc în scriitura lui Viorel Surdoiu: specularul, narcisismul, umbra, fluidizarea rostirii, ritualizate, accentuarea ei, modularea ei, pe traseul propriei construiri (simbolice şi semiotice, continue şi discontinue) prin, repet, rime (unele care realmente aduc acel plus de frumuseţe şi artisticitate), dau identitate elementului poetic al lui Viorel Surdoiu. Un demers cu o formulă deja fixată, personalizată, căruia i-aş zice ieşirea spre interior. Pentru că aceasta e singura: din burta chitului (a se citi al unei biblioteci universale) în libertatea expresiei emoţionale şi simultan intelectuale. Această găsire a expresiei potrivite se bazează pe insule meta-poetice pe care prelevându-le am putut aproxima o concepţie punctuală a „columnistului” de azi despre poet şi poezie, despre înfiinţarea prin cuvânt despre funcţia dedublantă a acestuia. Mai exact Viorel Surdoiu scrie o poezie de „întrecuvinte” care „sunt semnele clare în care poetul îşi reazemă gândul în căutarea literei”. (şi întreb). Cântecul însuşi se lasă furat de mirajul povestitului (de poveste”. Aceste „întrecuvinte”, „amestecate istoriceşte” şi „aşteptând un alt căutător de sensuri”, vor glăsui, dezlegate de logosul primordial (a se cit sacru-tăcut) în metafore. Zborul invers, adică zborul de dinăuntru, nadiric, al poetului nu va fi însă o prăbuşire icarică întrucât „preţul a fost plătit înainte” şi aripile sunt „cuvinte”. „Restul e repetare”. Prăpastia şi zborul şi o aripă îngheţată/căzute din cuibul clipei”. Antinomia zilelor-prăpastie, odată enunţate, e redusă prin această îngheţare suspendare a aripei – cuvânt între paradis şi infern, între spiritul pur şi suflet magmatic/vulcanic, între idee şi trăirea-athanor care o va obţine prin alchimie sacrificială. În continuare, Viorel Surdoiu „pierdut între linia inimii şi a vieţii cea întoarsă în sine” ne avertizează că ochiul său caută dincolo o ruptură. Această ruptură ar fi, iată, absenţa care-l bântuie pe poet: inovaţia, dar nu una hazardată, ci atent motivată, şi tehnic şi strict poieinic, şi grefată pe o stare de reverie/de visare şi angrenată într-o deveninţă nesfârşită. Acest aspect se deduce lejer şi din afişarea programată a modalităţii de a se opri brusc din dicteu, de a lăsa poemul aparent neterminat. Închei prin a semnala că mitul eului este rezident în Arcadia modernităţii. Eul auctorial „întrezărind cuvântul ca o umbră” are o singură certitudine : „Eternitatea aparţine poetului”. În fiecare din noi e o carte, nedeschisă încă, nici măcar căutător. Acolo – sunt de acord cu Viorel Surdoiu – „se află, alături de cele ce-au fost, de cele ce sunt şi „latentele manifestări viitoare, aşteptând firul poveştii să ajungă la ele”.
Ion Popescu Brădiceni
