În Duminica a 10-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 4, 9-16; Ev. Matei 17, 14-23 (Vindecarea lunaticului); glas 1, voscr. 10, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica noastră Ortodoxă este rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie un fragment din capitolul al 17-lea, versetele 14-23, în care Domnul Iisus Hristos mântuiește pe fiul demonizat al unui om, deci, un tânăr lunatic ce pătimea cumplit și nu putuse ca să fie vindecat nici chiar de către ucenicii Domnului, întrebători şi puţin capabili să înţeleagă, de ce ei nu au avut puterea să scoată demonul, deși primiseră acest har, motiv pentru care Îl întreabă pe Iisus Hristos, Care le răspunde că puțina lor credință e sursa de neputință și că acel soi de demon nu iese decât numai prin rugăciune și cu post. Încă de pe atunci se ştia, aşa cum se cunoaşte şi acum, că Domnul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, avea puterea de a alunga demonii, care erau potrivnici Lui Dumnezeu, dar nu cu puteri egale, fiindcă demonul este nu numai simbolul răului, dar, el întruchipează mai mult decât întruparea răului, aceasta însemnând chiar însuși răul, motiv pentru care noi, în Rugăciunea Domnească «Tatăl Nostru», nu zicem, așa cum se scrie în unele traduceri neortodoxe: «ci ne izbăvește de rău», adică, de răul cu un conţinut general-abstract, care poate fi orice întâmplare mai rea, ci, spunem ca într-o traducere exactă: «ci, ne izbăvește de Cel-Rău» sau «de cel viclean», adică, Răul absolut, care nu este doar un principiu teoretic sau o simplă referinţă, ci este o persoană concretă! Ceea ce poate să ne impresioneze este faptul că Mântuitorul Hristos vindecă acest tânăr demonizat, lunatic, aşa cum ne spune Evanghelia, fiindcă un demon acţiona asupra tânărului în funcţie de fazele lunii. Mântuitorul Hristos pare surprins şi chiar iritat de încă o cerere ca un bolnav să fie vindecat de Dânsul şi află că tatăl tânărului se adresase Apostolilor, care nu putuseră să-l vindece de boală pe lunatic. Atunci, Domnul Se adresează oamenilor, în general: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi?”, fiind vorba despre un cuvânt mustrător, tăios chiar, având o explicaţie pe care Mântuitorul Hristos o lasă să se întrevadă, mai ales că în iconomia dumnezeiască şi în planul lui Hristos, aceste vindecări aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiască, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu adevărat, aşa cum am mai precizat! Dacă Mântuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea doar de a vindeca pe bolnavi, pur şi simplu, ar fi luat-o la rând şi ar fi vindecat toţi oamenii suferinzi, dar, în cele relatate de către Sfântul Evanghelist Matei, vedem că Mântuitorul o face şi ca un gest revelator al dumnezeirii Sale, pentru că Bunul Dumnezeu îi vindecă pe cei bolnavi, însă, unii dintre aceştia, nu Îl iau în seamă pe Dăruitor şi nici nu încearcă să pătrundă îndeaproape raţiunea de a fi a darului Său!
„O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” (Matei 17,17)
Aşadar, în Duminica a 10-a după Rusalii, prin faptul că Sfântul Evanghelist Matei spune că Iisus vindeca «toată boala şi toată neputinţa în popor», vrea să ne arate mai mult, că Domnul vindeca «orice boală şi orice neputinţă», pentru că nu-I era nimic cu neputinţă şi vindeca boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea să le vindece. De aici, putem înţelege că lucrul cel mai important este ca să trăim cu Dumnezeu, iar, nu lucrul dintre noi şi Dumnezeu este important mai degrabă, nici ceea ce se întâmplă între noi şi Dumnezeu, ci, noi şi Dumnezeu să fim împreună! Lumea aceasta complexă, mai frumoasă şi mai puţin frumoasă, cu tot ceea ce se întâmplă în ea este conţinutul relaţiei noastre, iar, nu însănătoşirea noastră este esenţială, ci faptul că boala şi însănătoşirea ne-au pus în legătură cu Dumnezeu şi aceasta ar trebui să fie reacţia celor care sunt vindecaţi de către Bunul şi Milostivul Dumnezeu. Faptul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat şi mai important decât toate vindecările la un loc, iar, vindecările însele sunt semne ale acestei prezenţe divine. Constatăm că Mântuitorul Hristos mustră poporul Său din aceleaşi raţiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de intervenţiile miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pământul Egiptului, i-a dat pământul făgăduinţei, i-a făcut biruitori împotriva multora, i-a aşezat pe calea adevărului şi, totuşi, poporul se întoarce şi se închină idolilor, fapt care Îl mâhneşte foarte tare pe Dumnezeu Cel Atotputernic şi Iubitor de oameni. În cazul vindecării tânărului lunatic, cu puterea şi cu răutatea pe care le are diavolul, poate să-i facă omului orice rău, să-l facă mut şi surd şi orb (v. Matei 12, 32) sau să-i provoace orice boală, chinuindu-l o viaţă întreagă, iar, dacă intră într-un om, poate să-i răsucească gâtul şi capul, să-i crească limba atât de tare, încât să-i iasă din gură, să nu-l lase să se liniştească, să-l alerge printre morminte, prin pustiu (v. Matei 8, 28), sau să-l arunce în foc, să-l facă cenuşă, sau în apă, ca să-l înece (v. Matei 7,15), pentru că oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte! Deci, diavolul poate avea o asemenea putere, dar singur, fără îngăduinţa Domnului, nu poate să mişte nici măcar un fir de păr. Aşa că, pentru a ispiti pe ucenici, a cerut voie de la Domnul! Dacă Hristos l-ar fi lăsat liber pe diavol, nu o zi, nu o oră, ci doar câteva clipe, atunci am fi pierduţi cu toţii, pentru că ar căuta ca un turbat ocazia să facă tot ce poate mai rău, ne-ar arunca în foc sau în prăpastie, fiindcă vrea ca un turbat să facă toate astea şi mult mai multe, să distrugă întreaga zidire, dacă ar putea, doar pentru că este creaţia lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte, faptul că trăim, ne mişcăm şi facem ceea ce dorim, nu ni se datorează nouă, ci mâinii blânde, nevăzute a Lui Dumnezeu, Care ne ocroteşte. Poate că ar fi unele aspecte de precizat, care privesc relaţia pe care demonul o are cu luna, iar, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, luna își corelează influența cu ciclurile ei, căci diavolul, pândind când era luna plină şi năvălind asupra acestui lunatic, făcea să fie hulite lucrurile lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi cauzatoare de rău. Iar, formele de manifestare ale acestui copil lunatic, epileptic, erau acestea: nu avea liniște în el, se disloca, se arunca în apă, fie în foc, înaintea unei primejdii, nu-și mai găsea locul, fiind vorba despre pierderea echilibrului, a unității și armoniei vieţii sale, a unității cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul acestei lumi și Mântuitorul nostru, Care este unitatea cu întreaga creație și cu armonia ei, pentru că Dumnezeu îi vindecă pe cei bolnavi, însă, unii dintre aceştia, nu Îl iau în seamă pe Dăruitor şi nici nu încearcă să pătrundă îndeaproape raţiunea de a fi a darului Său!
,,Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”!
(Matei 17, 14-23)
De aceea și Dumnezeu, cu toate că la început l-a rănit pe tatăl necăjit cu acea mustrare amară a necredinței, zicând: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” (Matei 17,17), cu toate acestea, i-a vindecat degrabă și necredința lui și boala împovărătoare a fiului său. Un părinte adevărat, nu poate fi atât de nemilostiv și lipsit de iubire, încât, văzând pe fiul său aruncat de către demon, când în foc, când în apă, să nu-și îndurereze sufletul, să nu i se cutremure inima, să nu caute eliberarea de patimă! Un asemenea părinte este el însuşi demonizat, când are o asemenea stare în sufletul său, pentru că mulți se întreabă, de vreme ce mai există în lume crime, desfrânări și adultere, dacă Dumnezeu ar fi venit pe pământ cu putere multă ca să oprească stăpânirea și puterea diavolului, nu rareori, încercările care apar în viața noastră, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de către Dumnezeu, mai ales pentru a ne trezi din indiferență, din superficialitate spirituală şi nepăsare, din pasivitate şi indiferenţă, spre a dobândi o credință mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Chiar și atunci când mustra pe cineva dintre oameni, Mântuitorul dovedea că îl iubește, încât mustrarea Sa era iubire care îl responsabilizează pe om, care îl trezește spiritual pe cel indiferent și insensibil. Deși este mâhnit din cauza oamenilor necredincioși, Mântuitorul Iisus Hristos îi ajută, totuși, pe cei suferinzi. De aceea, îndată zice, referitor la copilul lunatic: „Aduceți-l aici la Mine” (Matei 17,17). Apoi, Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul care se afla în copilul lunatic, iar demonul a ieșit îndată din copil, pentru că nu mai putea să stăpânească peste el, după ce a fost alungat de către Fiul lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, Domnul și Judecătorul puterilor netrupești. De multă nimicnicie a sufletului şi a minţii se fac vinovaţi și astăzi părinții care îi văd pe fiii lor tăvăliți în patimile trupești, în desfrânări, în patimile drogurilor, în adultere, furturi și tot felul de păcate de moarte, dar, privesc nepăsători, trecând cu vederea și disprețuind îndreptarea copiilor lor. În loc de concluzie, să mai spunem că întâlnim chiar mulți părinți, care fiind stăpâniți de tot felul de patimi și păcate, devin ei înșiși pierzători ai copiilor lor spre sinucidere și apostazie, devin cauza decăderii copiilor prin exemplul viu al vieții lor destrăbălate, și astfel, ajungem să înţelegem tot mai mult că Dumnezeu îi vindecă pe cei bolnavi, însă, unii dintre aceştia, nu Îl iau în seamă pe Dăruitor şi nici nu încearcă să pătrundă îndeaproape raţiunea de a fi a darului Său!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
P.S. În ziua de marţi, 15 august 2023, la Sărbătoarea «Adormirea Maicii Domnului», Înaltpreasfinţitul Părinte, Acad. dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor ales de înalţi ierarhi, călugări, preoţi şi diaconi, oficiază Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie la Hramul Mănăstirii Polovragi, din judeţul Gorj
