Satul românesc în declin demografic! Repere sociologice în Gorj (II) – ,,Opțiunea lui Vasile Gogonea pentru mediul rural are, categoric, o resursă ontogenetică sensibilă în ușoara nostalgie a patriarhalului”!

997
????????????????????????????????????

În cea de-a doua parte a prezentării cărţii «Depopularea mediului rural din România. Studii de caz în comune gorjene», (Ed. Beladi și Sitech, Craiova, 2019), pe care am numit-o ,,de îndelungă actualitate”, se poate spune că profesorul Vasile Gogonea are în vedere aspectele conflictologice de la modelul lui Iuri Platonov, până la echilibrările de tipul echivalentelor în copii, teoretizate de Frank Salter (p.51), și totodată valorifică inspirat libertatea de opțiune a cercetătorului în formularea și verificarea ipotezelor, având în vedere și teorii tradiționale românești, precum cea a lui Virgil Madgearu, privind rolul micii gospodării țărănești (p.73) și al realităților concrete autohtone. Așa ajunge să constate, în final, „că mediul rural a fost ignorat cu premeditare de către factorii responsabili, ca să nu spunem și iresponsabili, fiind folosit doar ca un bazin electoral pentru clasa politică, gândindu-ne că, între 1992 și 2017, populația României a scăzut cu peste un milion și jumătate de locuitori, cele mai afectate fiind județele din Moldova și cele din sudul țării” (p.308), a căror opțiune politică a putut fi manipulată doar pe seama unor iluzii sociale.
Orizontul demografic de așteptare este însă în continuare lipsit de șansa redresării, încât se prelimină ca în 2050 populația țării să ajungă la numai 16 milioane de locuitori, judecând după numărul de emigranți din 2017 (184.000), după deficitul bugetar (1,1 miliarde euro) și după alți factori colaterali (p.115), astfel încât autorul reține ca reale temeiurile unei triste metafore după care România moare încet, dar sigur (p.117). Confirmarea vine și prin datele recensământului din 2011 raportate, în procente, la cel din 2002: Teleorman (-25,4), Tulcea (-21,5), Brăila (-18,3), Galați (-18,1) etc., cel mai mic procent, însă tot negativ, fiind în Timiș (-4). Opțiunea lui Vasile Gogonea pentru mediul rural are, categoric, o resursă ontogenetică sensibilă în ușoara nostalgie a patriarhalului nu pentru funcția lui bucolică, dar mai ales pentru echilibrele lui care girau continuități trainice, inclusiv în condiții de autarhie: „Prin toate resorturile sale, satul românesc este expresia cea mai înaltă a identității naționale și rămâne vatra care cuprinde poporul așezat în matca sa pentru totdeauna…” (p.103) sau „percepția afectivă a țăranului cu petecul său de pământ se pare că era canalizată și mereu orientată în planul vieții spirituale, datorită faptului că între cele două entități nu se putea vorbi de o ruptură, de o detașare…” (p.64). Analizele autorului, întemeiate pe date plauzibile, îi relevă fără îndoială că în „civilizația efemerului și a șocului perspectivei viitorului” familia (mono- sau binucleară) pierde în localitățile rurale competiția reproductivă, „deoarece copiii și nepoții din familiile satelor au la rândul lor o capacitate de reproducere extrem de scăzută” (p.38), față de alte etnii cu care coabitează și care par să câștige simțitor cursa demografică. Singură etica tradițională pare să supraviețuiască „dincolo de acele servituți ale unui trai care nu poate fi invidiat, putem aminti și un gen de sacrificiu apăsător al darului care certifică omenia, fie și numai pentru a face abstracție de fenomenele și procesele distructive care afectează cadrul de viață al omului de la țară” (p.36). În analiza săteanului, ca în chestionarele lui Ernest Bernea (Cadre ale gândirii populare românești), mortalitatea și, pe cale de consecință, depopularea se explică și prin «traiul» inadecvat: „oamenii înșiși consideră că, în multe cazuri, regimul alimentar defectuos, exprimat prin consumul de alcool și tutun, lipsa fructelor și legumelor din dieta zilnică și lipsa exercițiilor fizice se numără printre principalii factori de risc asupra sănătății lor, deci o cauză a mortalității ridicate și, implicit, a depopulării” (p.59). Analiza sociologică vizează prin definiție cauzele, și studiul profesorului Vasile Gogonea este suficient de cuprinzător; fenomenul depopulării ajunge să ia în calcul inclusiv factorii meteorologici (p.114) care duc la depopularea unor comunități rurale supuse strămutării prin efecte ale inundațiilor, ale alunecărilor ori surpărilor de teren sau ale altor amenințări geo-climatice. Se iau, de asemenea, în considerare factori care țin de experiența socio-istorică (refuzul formelor colective de exploatare a pământului – p.85; angoasele psihologiei colective privind globalizarea – p.71; reticența la nou – p.63 etc.), se iau în calcul riscuri prin „nesocotirea și încălcarea rânduielilor [religioase, n.m.] care aduc după ele primejdii nebănuite, calamități…” (p.65), fiindcă există credința împărtășită cândva de Părintele Stăniloae (p.69) că satul «se dizolvă numai atunci când elementul unificator și întemeietor slăbește», de aceea viața de parohie, experiența duhovnicească duc la coeziunea comunității, fiindcă „niciodată societatatea creștină nu a fost o societate izolată și însingurată” (p.95).

,,Analiza sociologică vizează prin definiție cauzele, și studiul profesorului Vasile Gogonea este suficient de cuprinzător…”!
În temeiul acestor premise, susținute cu date statistice relevante, profesorul Vasile Gogonea prospectează coordonatele depopulării în cele șapte comune gorjene, alese după criterii la fel de bine judecate sociologic: relief, climă, vechime istorică, mărime, densitate demografică, tradiții ale comunității de obște, structură etnică etc. Și nu scapă observațiilor nici realități aparent secundare. De pildă, în comuna Bustuchin atrage atenția că „deși populația cea mai numeroasă trăiește în satul cătun Poiana, această localitate are un singur lăcaș de cult, în timp ce la Seciurile există două biserici. De la începutul secolului al XX-lea, cele trei lăcașuri beneficiază de slujbele religioase ale unui singur preot ce-și are reședința în satul Poiana” (p.190) – aspect relevant pentru viața de parohie. Ne oprim totuși atenția mai mult asupra comunei Căpreni, alcătuită din opt sate în zona colinară, pe valea râului Amaradia, cu un fond funciar de 1331 ha și cu pășuni pe 1117 ha, cu mulți crescători de animale, cu apicultori (1000 de familii de albine), cu fermieri care cultivă cereale și cu o densitate medie a populației între 80 și 100 de locuitori pe kilometru pătrat. Comuna a consemnat o creștere constantă a populației până în 1975 și stagnează până în 2002 (2563 de locuitori), ca mai apoi să scadă (2233 locuitori la recensământul din 2011). Populația, în procent de 97,93% români, este de religie ortodoxă (97,52%). Și cu toate că aici exploatarea petrolieră supraviețuiește, depopularea în ultimii ani a ajuns de la 2805 locuitori în 1992, la 2056 în 2017 și de atunci, constant, scade cu 33 de locuitori anual. Dinamica nupțială la Căpreni este fluctuantă; din 1992 și până în 2017 cunoaște vârfuri de creștere (24 de căsătorii în 1993, 26 în 2000) sau scăderi considerabile (9 în 1995, 4 în 2008). „Referindu-ne la tinerii din comună – menționează autorul –, se poate aprecia că modul de gândire al generației tinere s-a schimbat în ultimele trei decenii, deoarece mulți tineri nu mai au ca obiectiv principal doar legalizarea relațiilor de cuplu sau procesul de procreare, ci sunt puse pe primul plan o serie de probleme privind nevoile vieții, posibilitățile de a avea un loc de muncă sigur, ca și un salariu consistent și convenabil, posibilitatea de a avea o locuință proprie” (p.201); deci nevoi legate de carieră, de certitudinea și confortul existenței decente, mai apoi de habitat și ar fi fost interesant de știut în ce măsură căsătoriile consensuale au apărut și în mediul rural. Comuna înregistra în 1971 cel mai mare număr de nașteri (18), iar după 2015 se înregistrează în medie câte 12 nașteri anual, în paralel cu 48 de decese anual (chiar 49 în 2016). Remarcabile și cifrele referitoare la cuprinderea forței de muncă în activități remunerate (86,3% în agricultură și numai 13,7% în sector neagricol). Interesează mai apoi navetismul, condițiile de navetă, protecția socială, locuințele (15% dintre ele sunt construite înainte de 1945) și altele. Informațiile despre viața comunitară se rezumă la aprecieri generale: „oameni harnici și înzestrați, cuminți și primitori, care au învățat să doinească și un cântec de dor, un cântec hăulit în brazda pământului, să culeagă florile câmpului și să le poarte cusute în iile colorate frumos și în catrințele înflorate…” (p.207). Interesante și remarcile privind tipologia satelor (cu casele înșirate ca niște mărgele pe ață, tip omidă, de o parte și de alta a drumurilor, la Hurezani), tradițiile și nedeile locale la Peștișani (p.234), la Plopșoru (p.244) și altele. Nu mai puțin interesant e capitolul al V-lea, ”Oamenii și cultura Gorjului istoric și pitoresc” (p.253), unde se găsesc detalii despre costumul popular tradițional gorjenesc (costumul bărbătesc, portul popular femeiesc de primăvară, de lucru și de sărbătoare, culori predominante, instrumentele de cusut și brodat). Gorjul are în istoria sa dregători și ocârmuitori remarcabili, cunoaște implicări în evenimente istorice decisive, dar și valori etnofolclorice (§4, tradiții și obiceiuri ale folclorului gorjenesc), cu informații despre salutul tradițional, cel mai adesea trecut cu vederea în mongrafiile locale, ca să nu mai spunem că este tot așa de ocolit și de cercetări mai vanitoase. Interesante și observațiile toponimice, onomastica (p.280), inclusiv numele sculptorului Brâncuși, la Hobița, sau alte informații prețioase. Pe toate acestea se sprijină și temeinicia proiectelor de reabilitare a satului prin cultură (se menționează, de pildă, experiența pe această temă a unui simpozion de la Novaci, p.283). Concluziile profesorului Vasile Gogonea, în urma datelor cercetării, trimit spre finalizările capitolului al IV-lea: „În capitolul al IV-lea, se poate spune cu certitudine că ipoteza lansată cu privire la depopularea mediului rural din România, concretizată prin cercetarea detaliată a depopulării celor șapte comune luate ca eșantion pentru județul Gorj, se confirmă pe deplin, iar obiectivele stabilite în introducere, considerăm că au fost atinse în mare măsură” (p.307). Însă, cum „autoritățile locale explică faptul că, într-adevăr, în mediul sătesc au mai rămas mai mult vârstnicii…” (p.309), nu ar fi fost de prisos ca tocmai aceste «autorități» să răspundă ce pot face ele legal, după modelul unor localități din Alba, de pildă, ca să contracareze declinul demografic. Chiar să inițieze sau să sprijine un chestionar care s-ar putea extinde în rândul localnicilor (al celor rămași și al celor plecați), pe vârste și sexe, pe nivele de cultură, spre a cunoaște care este motivația exodului, care este viitorul satului românesc și ce s-ar putea face spre stoparea depopulării lui, înainte ca însăși istoria să consemneze o mutație radicală de opțiune, nu doar o regândire a structurilor administrative. Or, dacă se mai poate face câte ceva, înainte de a fi prea târziu, e bine să nu abandonăm totuși satul în seama sociologiei datului divin, insondabil și irevocabil.
Profesor IULIAN CHIVU, Roşiorii de Vede

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here