În mult zbuciumata istorie a poporului român, hotărnicia provinciilor sale teritoriale a fost marcată adeseori de samavolnicia marilor puteri ale vremii, de la Imperiul roman încoace. Iar una dintre marile noastre tragedii avea să fie separarea brutală a Basarabiei de patria mamă, atunci când Rusia a pus în aplicare gândul ei hain de a încorpora acest străvechi teritoriu românesc de dincolo de Prut, marelui imperiu ţarist.
Mai exact, în urma războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, mai ales că ”mama Rusie” dovedise astfel de intenţii perfide încă din timpul războiului de la 1877-1878. Atunci, în urma unei păci la fel de nedrepte, a mai anexat de la România alte trei judeţe, din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail şi Belgrad.
Desigur că în ceea ce ne priveşte pacea semnată în 1812 la Bucureşti de către părţile beligerante nu a fost niciodată recunoscută de România, mai mult decât atât, autorităţile statului român aveau să conteste vehement raportul Rusiei, indirect sprijinită şi de alte puteri europene în anexarea Basarabiei, şi nu numai. Simultan şi presa din ţară a înfierat din toate puterile pofta nepotolită a ţarismului de a încorpora imperiul său, într-un mod ilegal şi nedrept străvechi hotare şi teritorii, derulându-se în acest sens manifeste de protest în toate provinciile. Şi putem reaminti între multe altele, publicaţii precum Plaiurile Bucovinei, Românul, Timpul, Basarabia, Gazeta de Transilvania, România Nouă, etc., ce au pledat energic pentru neamul românesc, acuzându-i pe călăii ruşi şi ai altor mari puteri de cotropire şi asuprire a popoarelor mici şi neajutorate printre ele, bineînţeles România. De altfel, Rusia era comparată cu o adevărată închisoare a popoarelor, iar în faţa tragediei României pentru pierderile sale teritoriale, personalităţi de seamă ale timpului au chemat la mobilizare şi la unirea tuturor forţelor naţiunii la luptă pentru emanciparea şi unitate statală. Este vorba între alţii de revoluţionarii paşoptişti, iar ceva mai târziu de A.D.Xenopol, Pantelimon Halipa, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Aron Cotruş, Constantin Stere ş.a.
Bunăoară, iată cum erau descrise şi mai ales simţite, nefericitele evenimente ”…fac sărbători călăii tăi acuma, / Când plânge obiditul tău norod,/ Ce-ar zice dar, de-ar fi să mi te vadă,/ Ce-ar zice astăzi Ştefan voevod” (Poezia ”Basarabia” a lui A.Nour), sau ”… o Românie ţară de dureri…/ Privind ades la graniţele tale/ Şi ne cuprinde o zdrobitoare jale…/ Iar fiii noştri strânşi de legi barbare,/ Cresc în iubirea ta fără hotare” (poezia “Copiii Basarabiei plâng” a lui Aron Cotruş), etc. Din păcate, trecut-au vremurile de atâta dor nepotolit, de trăiri adânci faţă de fraţii noştri de peste Prut, am trecut şi de dublu centenar al răpirii Basarabiei şi după cum stau lucrurile la acest început de veac XXI se pare că aşteptăm în zadar alte legiuiri care să facă să înceteze nu doar urmările fatidicului an 1812, dar mai cu seamă ale monstruosului pact Ribbentrop-Molotov ce a făcut să perpetueze înstrăinarea unor legitime teritorii româneşti în graniţele altor state. Or, după cum se ştie, suntem singurul popor de pe glob care trăim în ţări diferite, chiar dacă încă mai există speranţe că o asemenea aberaţie nu va dura la nesfârşit.
Numai că, din nefericire, prezentul României nu este deloc încurajator, ci dimpotrivă. Mai mult decât atât putem vorbi cu tristeţe despre Republica Moldova ca despre o ţară ce a ajuns la performanţa de a fi nu doar cea mai săracă ţară din Europa, dar şi cea mai dezbinată. Mai concret, chiar dacă în urmă cu 20 de ani şi-a proclamat independenţa, ”mica Românie” dintre Prut şi Nistru nu şi-a găsit încă identitatea, pacea şi liniştea interioară. A fost şi este măcinată de lupte politice interne, dar mai cu seamă de polemici istorice, frământări interetnice întreţinute de terţe interese, cu precădere impuse de Rusia şi Ucraina, împreună cu cozile lor de topor de la Chişinău şi Tiraspol. Iar cel mai elocvent exemplu este dat de populaţia rusofonă ale cărei presiuni naţionaliste sunt alimentate permanent de către autorităţile de la Moscova, în vreme ce regimul separatist de la Tiraspol continuă să ceară şi chiar să impună drepturi exagerate, ameninţând cu autonomizarea ţării. Şi la fel de încordată rămâne situaţia în Găgăuzia, chiar dacă în condiţiile îndepărtării de la putere a unor lideri de teapa lui Igor Smirnov, şi a unei noi strategii externe, Rusia încă speră că Occidentul ar da o recunoaştere internaţională noului regim de la Tiraspol. Numai că jocul este fals de vreme ce noul lider de aici – Evghenii Sevciuk are şi el convingerea şi afirmă că singura soluţie a rezolvării problemelor interetnice din Moldova este independenţa autoproclamatei republici nistrene, fluturând vag şi o posibilă retragere a trupelor ruseşti din zonă.
Cu alte cuvinte, pericolul federalizării Republicii Moldova pare că este iminent, luând în calcul focarele interne de conflicte interetnice, ce ies adesea de sub control datorită exceselor naţionaliste, iar pe de altă parte presiunile şi actele de decizie luate în urma unor tratative şi înţelegeri ruso-ucrainiene fără punctul de vedere al autorităţilor de la Chişinău şi bineînţeles fără consultarea României, vizavi de rezolvarea problemelor ce frământă Republica Moldova. Până la urmă, poate fi vorba şi despre incapacitatea politică şi diplomatică a autorităţilor de la Bucureşti de a se implica în dezamorsarea situaţiilor tensionate din ţara frăţească, poate chiar a dezinteresului, dacă nu cumva ignorarea participării României la tratative comune pe astfel de probleme, indiscutabil vitale pentru ambele state româneşti. Apar mai nou şi interese occidentale, iar pe fondul crizei globale presiunile externe sunt tot mai puternice în zonă, complicând lucrurile chiar mai mult decât cele ce au urmat sfârşitului celui de-al doilea război mondial, când prin Tratatul de pace de la Paris s-a legalizat nedreptatea, consfinţind ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa(astăzi în stăpânirea Rusiei şi Basarabiei), sau mai precis recunoaşterea de către marile puteri SUA, Anglia, Franţa şi URSS a acordului sovieto-român din 28 iunie 1940 şi implicit a pactului anterior – Ribbentrop-Molotov.
Aşadar, plecând de la originea tuturor acestor nedreptăţi făcute poporului român, e bine să subliniem complicitatea şi evident vinovăţia marilor puteri la implicarea în procesul expansionist ruso-ucrainian şi de aici la excesele deznaţionalizării şi rusificării populaţiei româneşti din teritoriile amintite. Sunt condiţii vitrege în care readucerea în trupul României a acestor vechi teritorii nu trebuie să fie doar un deziderat ci o necesitate, fie ea şi într-un proces complex de factori potrivnici, dar totuşi o datorie istorică şi sacră a tuturor românilor.
Vasile Irod
