După 22 octombrie 1941, conform ordinului venit de la Divizia a 18-a, condusă de generalul N.Costescu, Regimentul 18 și celelalte unități din componența Diviziei au început deplasarea în direcția Nikolaev, la vest de Bug. Au fost zile de marșuri necontenite, desfășurate în condiții foarte dificile, unele ținând de fenomene naturale(ploi, zăpadă, ger), altele de înzestrarea precară a armatei române. Mara descrie greutatea acestor marșuri, insistând mult pe moralul trupei, care, în pofida tuturor greutăților, avea în continuare dorința de victorie, la aceasta contribuind și contactul direct cu realitățile din Ucraina, unde efectele negative ale regimului sovietic asupra economiei, vieții sociale, religiei, învățământului și culturii se întâlneau la tot pasul. Mara se arată interesat de toate aceste efecte, intră în contact cu populația civilă, iar în timpul popasurilor vizitează ce mai rămânsese din școli, biserici sau colhozuri. Și aici autorul însemnărilor este pentru cei care vor să cunoască istoria acelor vremuri o sursă inepuizabilă de informații. Greutățile acelor marșuri și realitățile regimului bolșevic au avut efecte asupra transformării ființei umane în timp de război, fapt constatat și de Mara, care se roagă lui Dumnezeu ,,să nu scadă în omenie”.Să citim împreună , selectiv, câteva din însemnările din ,,marșul spre Bug”.
Vineri(24 octombrie) plecăm pe un timp noros, prin mocirlă, mai departe. Drumurile în Rusia sunt aproape peste tot nepietruite. Pământul e cleios şi apa alunecă pe deasupra, devenind pe urmă, după ce deasupra se formează o cocă moale, un fel de polei pe care alunecă caii, căruţele. Ocolim prin capul satului la dreapta, pe lângă primărie şi urcând pe un platou, ni se deschide iar în faţă aceeaşi întindere de pământ fără orizont. Nu-i un pom, un han, nu există kilometraj. Mergem aşa cu ochii pierduţi în zare, peste miriştile ude, floarea soarelui neculeasă, cu sămânţă excelentă călcată în picioare…Uneori plecăm dimineaţa dintr-un loc, ca după ce omorîm caii şi oamenii toată ziua, seara să venim de partea cealaltă a limanului la o depărtare numai de 5-6 km. în linie dreaptă peste apă, de unde am plecat. Ne e ciudă. Bocancii au ajuns ca o cârpă pe picior.
Sâmbătă, 25 octombrie. Am ajuns noaptea la Cubelbuelic la ora 1. Nu era chip să mai urcăm căruţele. Terenul parc-ar fi nişte valuri uriaşe de mare. Unele coline le urcăm mai uşor, altele care sunt mai puţin oblice sunt un adevărat iad. Împingem la căruţe, cad caii, bieţii ostaşi trebuie să împingă la căruţe cu raniţa în spinare. A fost azi nevoie ca să ne înhămăm câte 16 pe frânghie ca să putem să tragem căruţele în sus. Trecem printr-un sat nemţesc, cu tâlvuri de gâşte, aşezat pe malul limanului. Abia urcăm cărucioarele de brand. Uneori scapă de la mijlocul coastei în vale, trăgând calul târâş, până se rup hamurile, se răstoarnă căruţele…
Luni, 27 octombrie. Marşul iar s-a executat extrem de greu. Ploaia a început de dimineaţă, însă parcă turna, ca vara. Oamenii au căzut cu raniţele. Un caporal, Adam, şi-a pierdut conştiinţa şi a fost pus pe cărucior. Eu am mers mai drept, ieşind peste câmp înaintea regimentului: M-am odihnit la nişte clăi de paie, o jumătate de oră. Oamenii extrem de obosiţi nu mai pot nici să vor Vineri, 31 octombrie. Iată-ne aproape de Bug. De-atâta timp venim pe drumuri grele. Un sfert din numărul cailor ne-a murit. Soldaţilor li s-au umflat picioarele. bească. A fost o zi foarte grea.
Luni. Dimineaţa am plecat mai departe pe Bug în sus. Urcăm şi coborîm coline, de parc-am merge pe un drum în Oltenia noastră. Seara ajungem la Bielonsca, unde deasemenea dăm peste moldoveni…Mă interesez mai mult de şcoală, felul cum era organizată în statul sovietic, mai ales şcoala poporală. El are un băiat la gimnaziu şi o fată. Şcoala primară cuprindea 10 clase, dintre care: 7 clase şcoala primară propriu zisă şi 3 ani gimnaziu. După absolvirea gimnaziului, care funcţiona şi la sate, aproape în toate comunele mari, elevii erau îndrumaţi după aptitudini spre: şcoli tehnice, teoretice, profesionale şi meserii. Din câte spune el, se pare că cei 3 ani gimnaziali nu erau obligatorii. În acest sat a fost şi gimnaziu însă prifesorii erau abia vreo 3 pentru toate materiile. Spunea că pentru gimnaziu se plăteau şi taxe. Destul de greu se câştiga banul. Pământ nu era, ci doar grădinile care erau cultivate mai mult cu cartofi, fiindcă săteanului niciodată nu-i era de-ajuns raţia de pâine reglementară. „Acuma mâncăm şi noi ţăranii pâine de asta”, spunea el arătându-mi pâinea albă, ,,dar până aici nu”. ,,O mâncau „jâzii” pentru care lucram, iar noi trăiam mai mult cu cartofi, varză”. Acest om îmi vorbeşte nesilit şi cu multă sinceritate şi niciun interes nu avea să nu spună adevărul. Seara domnul căpitan a fost naş la două perechi, uneia le-a botezat şi un copil. Toate ar fi bune dar ne omoară drumurile astea lungi, fără odihnă. Plec pe la ostaşi prin cantonamente. Îşi curăţă armele, efectele, vor să se arate veseli, dar văd eu că marşurile au distrus picioarele, iar mulţi zac de stomac, dezinterie, alţii au căzut de-a binelea. Caii nu mai pot să meargă, decât cu greutate.
Joi, 6 noiembrie. Vântul de aseară a bătut toată noaptea şi tocmai când ne încolonăm pentru plecare se pune şi ploaia. Luăm foile de cort în cap. Furtuna rostogoleşte suluri de ploaie peste câmpuri, izbind coloana care merge încovoiată, oameni şi animale. Pocăturile răpăie pe căşti ca o mitralieră, lovesc şi dor în obraz, în ochi, ca nişte pietricele şi vântul întoarce peste cap foile de cort, prin care apa străbate, înfigându-se prin veston în carne, ca acele. E o vreme cum niciodată nu este pe la noi, vântul având o viteză de să ne dea de pământ. Ne izbeşte cam din faţă, însă mai mult din stânga, coloana pare o trenă nesfârşită, hărţuită de vânt şi de ploaie. Cum se vor duce oare cei care au plecat cu acest vânt drept în faţă spre Poltavca, Baştanca? Într-acolo au plecat două batalioane şi comanda regimentului, iar noi batalionul II suntem pe drumul pe care am venit, spre Nicolaev. Bolnavii au îngheţat peste materiale în căruţe. Soldatul Omuţ al nostru s-a făcut cârlig, i-a înnegrit faţa, ochii i-au ieşit din orbite şi geme cu nâinile încleştate de nişte lemne în căruţă. Cred că va muri. Domnul sublocotenent Şerban merge bolnav, cu mare greutate. Domnii ofiţeri care mergeau călare au descălecat, nefiind chip să reziste urgiei care loveşte păgân în toţi. Uzi până la piele, cu bocancii moi, plini de noroi până pe spate, ajungem către seară la Constantinovca. Ploaia s-a oprit imediat ce-am ajuns în sat. Bugul curge în valuri mari, tulburi, pe lângă sat. Plec să văd cum au cantonat oamenii. Găsesc pe Omuţ azvârlit într-un grajd pe nişte fân, tremurând, aproape gol. Caporalul îl dezbrăcase şi plecase cu hainele să le spele în Bug. Majorul spunea că nu are alte haine, deşi noi ştiam că are din efectele răniţilor. Spunea ca să moară, de ce s-a pus pe el ca o vacă şi şi-a murdărit efectele. Cu mare greutate ne-a dat ismene şi cămaşe. Bietul Omuţ era numai carne vie pe picioare, pe corp în sus, din cauza dezinteriei. Îi facem baie şi-l băgăm în casă, lângă sobă. Abia mai suflă.
Cantonarea Batalionului II la Nikolaev, în perioada 7 noiembrie 1941- 5 decembrie 1941, este un alt prilej folosit de Mara pentru a relata realitățile din timpul ,,raiului sovietic”. Distrugerile provocate de război, starea prizonierilor ruși, sărăcia ucrainienilor, decăderea ființei umane în timp de război, dezastrul intelectual, încercarea de ,,alungare a lui Dumnezeu” din viețile oamenilor, la care se adaugă greutățile cu care se confruntau camarazii săi, toate acestea și multe altele sunt așezate cu migală în tabloul de război, culorile acestuia fiind ingenios alese, asemenea strădaniei unui pictor, fiecare întregindu-l. Iar când iamginile care i se derulează în fața ochilor îl copleșesc, singurul remediu tămăduitor rămâne rugăciunea. Pledoaria lui pentru trăirea în legile lui Hristos este admirabilă!
În Nikolaev
Vineri, 7 noiembrie. Din Constantinovca la Nicolaev 15 Km., mi se pare o plimbare. Iată-ne a doua oară ajunşi în acest oraş. Stăm în repaus, până ne vine rândul să trecem podul Iugului. Chiar acuma vine o lungă coloană de prizonieri escortată de jandarmi români şi de gardieni ucrainieni, care poartă cu mândrie banderola naţionalistă ucraineană pe braţul stâng. Prizonierii merg îmbrâncindu-se, unul în altul, certându-se, cu ochii speriaţi, îmbrăcaţi în toate felurile, deşi hainele se văd a fi militare toate, murdari, cu bărbi mari. Nu poartă decât nedespărţita gamelă rotundă de tinichea, după tipul armatei roşii, grosolan lucrată şi toate murdare, ruginite. Unii au mantale, alţii pantaloni largi, cu tur turcesc, alţii pantaloni şi haină rusească, vătuite, alţii haine de vară, cu bluze-cămăşi lungi până aproape de genunchi. Aci sunt toate tipurile asiatice şi uralo-altaice. Iată un mongol cu ochii ce privesc în lături, mai la mijloc un tip înalt, prea înalt, mantaua venindu-i până deasupra de genunchi, mai încoace tipuri scunde şi groase cu picioare încovoiate, vin Circhizi mici, de statura unor copii de 12-13 ani, spâni şi cu faţa zbârcită. Gardianul ucrainian vrea să ne arunce o vorbă şi spune: „ruschi bolşevichi” arătând spre coloana prizonierilor. Un val de protest se ridică din mijlocul coloanei… Prin alte camere dăm peste o mulţime de cărţi: Matematici, Logaritmi, Algebre, Trigonometrii, Cursuri de Anatomie, dar abundă tomurile enorme de câte 7-800 de pagini, format mare, legate în roşu pe care scrie: V.I.Lenin, I.V.Stalin, Karl Marx, dar mai ales despre Lenin. Mă uit la un volum de acesta cu caractere slavone pe care scrie: Lenin, Tom. XVI Ce să fi cuprins atâtea volume despre cel mai mare criminal, el care a făcut din toţi ruşii nişte oameni fără pic de voinţă şi iniţiativă, care a prefăcut toată Rusia într-o imensă închisoare? Deschid alta, despre Stalin, Se văd o mulţime de sublinieri şi adnotări cu creionul pe margine. Sunt desigur cărţi de studiu, cu care se îndopau bieţii studenţi. Operă care se vede realizată îndeajuns: oraşe distruse de incendii, lume dezbrăcată, locuinţe mizerabile. Toate astea se învaţă în cea mai înaltă instituţie de cultură: Universitatea. Aproape nu e pagină în care să nu dai peste extrem de banalul C.C.C.P. (Statele Sovietice Socialiste Republici”) ca pe nişte simple afişe de propagandă politică. Găsesc pe jos foile unei cărţi de poezii. Le adun şi întregesc cartea ce cuprinde oparte din opera poetului ucrainian Taras Şevcenco. Pe una din foi e chipul de ţăran al poetului. Nu ştiu de ce bolşevicii l-au putut răbda pe acest poet, fiindcă el a cântat pământul ţării lui, ţăranii din mijlocul cărora s-a ridicat şi toată opera e străbătută de un suflu cu totul altul decât comunist.
Duminică, 16 noiembrie. E o zi deosebit de frumoasă. Frigul parcă a mai scăzut… Chiar acum se scot morţii prizonieri de azi-noapte. Zilnic mor dintre răniţi. Sunt făcuţi grămadă unul peste altul într-o gheretă-morgă, de dincoace de gardul de sârmă, lângă postul No.3. E a doua oară, de pe front, când văd atâţia morţi. Numai în cămăşi, goi, cu capul gol şi fără ciorapi, stau azvârliţi, făcuţi stivă, ca lemnele. Şi tot vin mereu tărgi purtate de alţi prizonieri. Se vede c-au murit mulţi azi-noapte. Iată unul, cu nişte zdrenţe murdare înfăşurate în formă de sul, în loc de picior. Are barba mare, cămaşa murdară şi descheiat peste tot. Păduchii roşii stau înfipţi în piele ca nişte ace cu gămălie. Peste el altul, cu ochii holbaţi şi capul trântit înspre altă parte de parcă n-ar fi din acelaşi corp. Din jos de tot, un tânăr, cu faţa lipită de ciment, gura căscată şi cu ochii (Vai! Ochii tuturor acestor morţi, sunt ieşiţi din orbite!) ca în groaza cumplită. Picioarele subţiri, ca pe mâini, iar mâinile ca nişte crenguţe uscate. Cei care i-aduc se urcă peste ei ca pe ceva netrebnic, pe mâini, pe piept, spre a-i aşeza pe cei noi cât mai sus, în vârful grămezii. Oamenii după ce-i aşază pleacă liniştiţi să aducă alte tărgi. Zilnic această morgă improvizată înghite pe uşa strâmbă 10-15 -20 de trupuri schilodite, cu coastele înşirate, fără pântece, cu pielea spânzurată peste oasele şoldurilor, genunchilor, ale sternului, ţâşnite brutal în afară. Cei cari aduc morţii sunt tăcuţi ca pământul; mi se par întunecaţi şi nepătrunşi.
Luni, 17 noiembrie. Tot ieri am văzut un şir de prizonieri aduşi dintr-un lagăr, slabi şi bolnavi, spre a fi internaţi aici în spital. Abia se ţineau pe picioare. Unul tremură, cu picioarele goale ce-i ies de sub manta ca două fuse. Toţi au cearcăne adânci pe lângă ochi, ca nişte tăieturi nemiloase. Nebărbieriţi, cu privirile pierdute. Stă unul jos, cu marginile bonetei trase peste barba crescută, cu faţa prelungă ca un ciot de buturugă şi îmbucă din nişte cartofi adunaţi de pe jos, uitându-se în lături, dar fără să vadă pe cineva, având privirile aiurea, ca un câine alungat. Iată un altul a căzut la pământ, cu faţa în jos, sprijinindu-se în genunchi şi tremură dând cu capul de pământ când vrea să se scoale, ţinând strâns în mâna stângă tinicheaua cu toarte de sârmă, pentru mâncare. Se zbate, tuşeşte. Cineva îl întreabă cum îl cheamă, spre a fi trecut în condică. Se aude vocea ieşită din piept ca dintr-o scorbură: „Timoşevici Panteli….ucrainţ”.
Joi, 20 noiembrie. Timp pe nins. Spre seară am vizitat marea biserică din curtea cu spitalul de răniţi ruşi. De multe ori mi-am pus în gând ca să intru în această catedrală. Cum deschid uşa simt o uşoară tremurare lăuntrică. Uşa e grea, cu fel de fel de înflorituri de fier. Înăuntru e peste tot gol, pustiu. Pereţii zgârâiaţi, nici urmă de zugrăveală sau pictură. Aerul e rece şi parcă pătrunde în suflet, făcându-l şi mai trist. Mă gândesc ce va fi fost în această biserică pe vremuri. Cum vor fi strălucit pereţii de icoane cu rame scumpe de aur, ce de podoabe vor fi fost, ce candelabre şi sfeştnice! Acum în locul altarului un postament enorm şi atât. Aici ieşeau preoţii cu sfintele daruri şi mulţimea de credincioşi cădea în genunchi. Ce-a mai rămas din tot ce-a fost? Pereţii goi şi atât. Nici eu nu m-am rugat de-atâta timp în biserică. Zidurile, cimentul parcă radiază frig. Îngenunchez într-o parte şi mă rog, cu mare părere de rău după ce era odată aici.
Luni, 1 decembrie. Zi de iarnă, cu viscole după amiază. Locuitorii spun că aici la Nicolaev clima e mai bună, însă în restul Rusiei e frig… Azi dimineaţă a început vântul. Toată ziua a bătut cu putere, aducând fulgi de zăpadă, pe care-i vâra în ochi, în urechi. Vremea de-aici începe să-şi arate colţii. Vântul duce fulgii peste gheaţa Jugului, ca pe-o pulbere, ca pe nişte petale de cireşi, alunecând în valuri albe de pudră, ori ca nişte suluri de zefir. Azi iar am văzut ce poate să ajungă omul şi cum uneori e scoborât mai jos decât treapta animalelor. Un prizonier în lagăr, doborât cu faţa în jos urla sub loviturile de bastoane de gumă pe care i le cărau doi în cap. El urla, zbiera, acoperindu-şi capul cu mâinile, cu o zdreanţă murdară, pe care-o purta în loc de capelă. Îndrăznise ca să se vâre în rândul celor care merg la lucru, fără ca să fi fost rânduit acolo. E ridicat din praf aproape fără răsuflare de doi inşi, tot prizonieri, şi aceştia îl duc într-un pavilion mizerabil şi infect.. Are ochiul stâng scos, din care sângele i se scurge pe obraz, pe barbă… Murdărie de oameni peste tot, cenuşă pusă peste aceste murdării, iar peste toate se culcă prizonierii. Prin câte un colţ oameni morţi peste care colcăie păduchii, stând grămezi, grămezi în barbă, în ochi, pe piept. În fiecare noapte îşi dau duhul câţiva din cauza murdăriei.”Prizonierii dorm pe jos, claie peste grămadă. Seara intră înlăuntru şi de frig se vâră unul în altul toată noaptea. Cei mai slabi sunt striviţi de podele, nemaiavând putere să scoată capul să respire. Uşile şi ferestrele sunt închise şi înăuntru se infectează totul ca într-o groapă de captarea murdăriilor.
Joi, 11 decembrie. Timp plăcut, cu puţină ploaie. Probabil că vom pleca mâine, sau poimâine. În serile liniştite pe care le avem adeseori, se petrece în sufletul meu o mare luptă. Cărticica de rugăciuni şi chipul cavalerului fără reproş şi fără de prihană, pe care niciodată nu l-a umbrit vreo pată, al luptătorului desăvârşit în luptă şi cu el însuşi, mi-au ajutat să trec peste atâtea. Lui Dumnezeu mă rog să mă ferească de ispite şi păcate iar marii luptători desăvârşiţi să-mi inspire tăria de a rezista, de a rămâne pe-o linie a demnităţii, a curăţiei trupeşti şi sufleteşti, a cumpătării. Ce mare satisfacţie sufletească simţi când ai o biruinţă asupra ta însuţi! Iar hotărîrea de a nu jertfi această mare bucurie sufletească, în schimbul oricăror plăceri. Rezistenţă oricăror ispite oricât de mari ar fi. Numai aşa, a spus cineva, se poate înţelege luptătorul pentru Sfânta Cruce. Parcă după înfrângerile astea, încep să pricep sfinţenia marilor bărbaţi ai bisericii, parcă ţi se revarsă în suflet lumini şi nespusă tărie sau bucurie, ceea ce nu poţi să înţelegi, dar care simţi că e de natură dumnezeiască. Abia acum încep să înţeleg sublimul, măreţia înfrângerii a tot ce-i poftă omenească şi trăirea sfinţilor, sensul tăriei luptei lor şi frumuseţea acestei lupte. Căci atunci când te ştii absolut nepătat, când urmezi linia dreaptă fără ascunzişuri, capeţi puteri nebănuite şi chiar moartea o priveşti cu multă seninătate şi linişte. Niciodată puterea de a convinge pe altul nu este mai mare, venindu-ţi argumente simple şi adânci. Aşa se explică atitudinea sfinţilor, a marilor eroi ai luptei sfinte, a martirilor faţă de schingiuirile, de prigoanele la care au fost supuşi.(Va continua)
Dumitru Cauc
