Când cu 77 de ani în urmă, la 6 iulie 1894, în Târgu-Jiul nostru, s-au bazele „Muzeului Gorjului” una din acțiunile culturale cel mai de seamă din Gorj, care n-a avut alt sprijin, alt îndemn decât entuziasmul inițiatorilor, în localul actual de fundațiune se însera „Izbânda fie celor buni în întreprinderea lor” , iar de la intrarea în muzeu se afișa lozinca: Intra bonus, melior exi”. („Intră bun, ieși și mai bun”). Și am ținut să aduc sumar amintirea acestor începuturi nu numai fiindcă aici pe plaiurile noastre gorjenești,….., lozincile trecutului s-au topit în văpaia faptei, n-au putrezit și nu s-au șters, așa cum luminos s-au scris în baladă haiduceștile fapte ale răzbunării, ori pe file de istorie ridicarea pentru dreptate a lui Tudor și Magheru, ci și pentru a sublinia totodată că acești harnici și entuziaști ai mișcării muzeistice din Gorj au întrevăzut cu claritate, încă de atunci, rolul educativ al muzeului.
Numai răsfoind cu multă răbdare filele trecutului nostru istoric – zice înscrisul în același act de fondatură(1)) -ne vom putea da seama de mărirea strămoșească, de moștenirea ce ne-au lăsat și de munca ce trebuie să depunem spre a ne arăta elementele civilizatoare, după cum s-au arătat ei, ori pe unde au pus piciorul(2)).
De altfel, constatarea lui Vlahuță din „România pitorească” venea să confrunte pregnant direcția acestei strădanii: „Aici -în Gorj- amintirile istorice sunt viu strânse cu pricepută grijă și păstrate cu sfințenie. Nicăieri n-am găsit atâta iubire de țară și atâta respect față de trecutul nostru ca în orașul acesta liniștit, unde toate par că te îndeamnă la gânduri frumoase și fapte bune”.
Trebuie remarcat însă faptul că, până în ultimii ani, în general, muzeele au rămas în cea mai mare parte simple depozitare de obiecte sau documente, care interesau un cerc restrâns de „inițiați.”
În acești ani muzeele din țara noastră, al căror număr s-a înzecit și al căror profil tematic s-a diversificat, au devenit tot mai mult veritabile focare de răspândire a valorilor consacrate ale științei, artei și culturii, de cunoaștere a legilor naturii și societății, patriotice și estetice.
Și acest rol al muzeelor ca instituții de cultură de masă, menite să transmită, printr-un limbaj propriu și cu mijloace specifice, mesajul celor mai avansate idei, apare mai clar și poate fi definit prin faptul că avem de a face cu un public, care reflectă structura și profilul societății în care eforturile personale se armonizează și se identifică deplin cu obiectivele colectivității. Statisticile muzeale înregistrează la numărul vizitatorilor de muzeu jumătate din populația țării. Aceasta a cerut și îmbunătățirea continuă a acelei comunicări a muzeului cu masele, acesta devenind tot mai pregnant un act creator, un dialog, cu ajutorul și prin intermediul limbajului specific al unor exponate originale puse în situația de a solicita atenția și de a-l determina pe vizitator să participe cât mai mult și intens, intelectual și emoțional, la descoperirea conținutului de idei încorporat în alte obiecte, ca și la redescoperirea cadrului de viață și a procesului creator care le-a dat naștere.
Dar aspectul esențial al satului înregistrat de activitatea muzeelor din țara noastră în anii din urmă îl constituie apariția pe harta spirituală a satului românesc contemporan a muzeelor sătești. Alături de cămin, școală, bibliotecă, cinematograf o nouă instituție-muzeul sătesc- și-a consolidat tot mai temeinic poziția în ansamblul factorilor chemați să desfășoare ofensiva nobilă de educație științifică și patriotică a maselor. E vorba de muzeul sătesc constituit azi într-o adevărată rețea națională, care îmbrățișează domenii dintre cele mai variate ale științei și culturii asumându-și o misiune de profundă răspundere patriotică pe linia păstrării și creșterii tezaurului național de valori, precum și în sfera formării conștiinței.(3))
Caracteristica esențială a acestora o constituie faptul că s-au născut în întregime din donații și din pasiunea unor localnici care au urmărit să salveze și în satul lor mărturii importante ale trecutului sau creații de seamă ale înaintașilor.
Asupra lor aprecierile sunt împărțite în rândurile celor care lucrează nemijlocit în domeniul muzeistic. Dacă unii cercetători arată că muzeele sătești salvează unele obiecte istorice sau etnografice sunt o mină de informații utile, uneori unice, stimulând și pe plan local o serie de cercetări științifice fructuoase, ca apariția unor studii monografice ale comunei și pot oferi și ele posibilități de a face adevărate lecții aplicate, sau chiar demonstrații instructiv-educative, alții ca să nu zicem că afișează păreri de-a dreptul ostile, caută să releve că apariția acestor muzee ar constitui un fapt negativ căci blochează de cele mai multe ori obiecte de preț, făcând aproape imposibilă intrarea lor în circuitul științific(4)).
Trebuie luate în seamă și în mod serios și acele constatări juste că, uneori se săvârșesc vandalisme, în efectuarea unor săpături de către oameni nepricepuți, că alții fac colecții personale pe care apoi le valorifică și că uneori nu se iau măsurile corespunzătoare de asigurare a condițiilor optime de conservare. Găsesc de cuviință că replica cea mai potrivită ce se poate aduce acestor afirmații este constatarea ca o realitate pregnantă prin antrenarea acelor căutători de comori în aceste acțiuni și că tocmai datorită caracterului spontan al acestei munci fără o concepție clară, ea trebuie să fie în prim-planul obiectivelor de organizare, de realitățile școlare și al organelor de specialitate și educative. Între alte concluzii ale schimbului de experiență de la Sibiu privind așezarea pe baze științifice a întregii activității muzeale, s-a stabilit și aceea că „Muzeele sătești constituie azi un potențial insuficient valorificat în sistemul muncii educative”. Consider că acesta a fost scopul pentru care s-a pus în discuția cercului „A strânge într-o clădire un număr de obiecte vechi, a întocmi pentru fiecare o fișă științifică și a le organiza într-un flux tematic precis, reprezintă doar actul de naștere a muzeului, a cărui viață începe de fapt pentru statornicirea unor strânse legături cu publicul pentru care a fost creat. Astfel, valorile educative latente, aflate în stare potențială trebuie să devină valori dinamice, declanșate și organizate într-un proces de influență educativă. De altfel, în lucrările specialiștilor se vorbește tot mai insistent de necesitatea apariției unei pedagogii muzeologice menite să asigure o metodologie adecvată procesului de informare și de educație, care să ducă la o participare tot mai activă a publicului. Pedagogia aceasta nu se poate închega însă, mai ales în ce privește declanșarea valențelor educative ale muzeelor sătești, decât pe baza experienței celor ce lucrează în asemenea unități muzeale. Fiindcă trebuie precizat că, în acțiunea educativă, muzeele sătești prezintă un element specific diferențiat, față de acțiunea educativă a celorlalte tipuri de muzee, aspect pe care mă voi strădui să-l prezint mai departe dintr-o experiență proprie. S-a afirmat că muzeul, în general, trebuie să fie o școală de instruire și educație și aceasta nu numai prin posibilitățile latente pe care le încorporează, ci mai ales prin dinamica declanșării acestor valențe pe toate laturile educației: a cunoașterii, a educației morale, a educației estetice,….
Nota specifică pe care muzeele sătești o pot aduce cu această polivalență funcțională potențarea, sporirea influenței, fiindcă ceea ce acționează în plus aci, este un element de natură subiectivă; ceea ce aici, ceea ce mă încântă, ceea ce mă impresionează și iau ca model este urzit de floarea satului meu, de imaginația străbunilor mei, este modelat de mâinile lor, este izvorât din gândul lor.
Aici dăm mâna cu străbunii noștri adevărați.
Dacă pe latura cunoașterii muzeele, în general, aduc concretul istoric al dezvoltării sociale, fiind prin excelență instituțiile care reprezintă în forma cea mai completă și mai concretă a sintezei istoriei și a culturii, a activității creatoare a omului, cele sătești pot aduce o înțelegere clară fiindcă aici istoria locală se concretizează în piesele pe care mintea și mâna omului le-a lăsat. Ideea dezvoltării și transformării poate fi reliefată puternic aici ca și rolul revoluționar al uneltelor: drumul de la toporul de piatră, la combinatele industriale de azi, de la săpăligă la tractor, de la seceră la combină, nicăieri nu poate fi mai bine înțeles decât aici. Din documentele locale se pot înțelege pozițiile de clasă, lupta împotriva asupritorilor. La Arcani avem un document din 1737 în care se arată cum boierii Sănătești, în urma unui proces cu moșnenii din Arcani, iar umblă cu dresuri, aceștia au folosit jurământul cu pământ în poală spre a-și dovedi dreptatea. Într-o prezentare la Căminul Cultural Cum își dovedeau străbunii dreptatea, s-a accentuat faptul că alături de alte forme de luptă și acest aspect care a impresionat puternic pe ascultători, dându-și seama cât de greu au dus-o cei ce sub grinda afumată, în covățica de lemn sau cu tașca de piele, au păstrat aceste documente mărturie a trecutului. Pe latura aceasta a trezirii interesului pentru cunoaștere, concursurile muzeistice organizate cu tineretul ca și simpozioanele s-au dovedit de maximă eficiență.
Iată, schematic, tematica unui asemenea concurs din vacanța anului 1969:
•Cele mai vechi urme de viață materială din istoria satelor noastre:
•Din orânduirea primitivă
•Din orânduirea sclavagistă
•Din orânduirea feudală
•Cele mai vechi dovezi scrise care atestă existența satelor noastre.
Trebuie menționate:
•Diploma împăratului Sigismund 1428 pentru Arcani și 1469 pentru Stroiești
•Zapisul lui Stancu Jivelea la 1537 pentru Câmpofeni
•Actul cu Sănăteștii
•Momente din lupta arcănenilor pentru pământ.
•Atestări ale legăturii lui Tudor Vladimirescu cu moșnenii de pe Jaleș.
•Unelte folosite numai în Arcani: hoarca, furca, vârtelnița, tâlvul,…
Simpozionul cu tema Dezvoltarea industriei textile de-a lungul anilor.
O prezentare sumară a sensului termenului de industrie textilă și a evoluției sale de-a lungul istoriei determinate de:
Surse de fire:
•Surse animale: industria lânei, a părului de capră, viermi de mătase.
•Vegetale: industria inului și cânepii, bumbacului
•Chimice: fibre sintetice
Pentru fiecare domeniu s-a demonstrat:
-modul de obținere a materiei prime
-modul de obținere a firelor
-obținerea țesăturilor: mașini și unelte, cu prezentarea și descrierea lor.
-confecționarea îmbrăcămintei și a altor produse
-Preocupări artistice
-cauzele dispariției unor forme
-mostre comparative de produse naturale și sintetice
-specificul în Arcani: dimieritul, țesutul și instalații pe apă
Concluzii:
Economia casnică ocupa foarte mult din timpul de lucru al unor membri ai familiei. Pentru țesutul dimiilor mama rămânea ocupată toată toamna, pentru pânză, iarna și primăvara.
-Mașinile și uneltele au revoluționat totdeauna dezvoltarea industriei.
-Industria modernă scutește pe oamenii zilelor noastre de asemenea eforturi, omul devenind liber pentru alte ocupații. În condițiile actuale, fără industia chimică a firelor, fibrelor și maselor sintetice, oamenii ar face față mai greu pretențiilor vieții.
Prin asemenea simpozioane se formează ideea de materialitate a lumii, a dezvoltării și transformării, a rolului uneltelor în aceste procese. Cu ajutorul aceluiași material local se poate demonstra și felul în care au apărut superstițiile și credințele rele în vreme în care adâncit în obscurantism omul era dominat de teama, de imposibilitatea de a se apăra în fața stihiilor dezlănțuite și vedea în juru-i forțe malefice sau benefice, căutând să înlăture pe unele și să-și apropie pe altele prin anumite practici magice. Și mă opresc acum asupra unor piese foarte frecvente din muzeele sătești: obiecte de cult și ritual și în primul rând, la unele de valoare artistică inestimabilă.
Prof. Grigore Pupăză
(1) • Alex. Ștefulescu: Istoria Târgu-Jiului, pag.323
(2) • Al. Vlahuță: România pitorească, pag.93
(3) Itu I.: Muzeele sătești-potențial insuficient valorificat în sistemul muncii educative. Scânteia 8 dec 1971.
(4) Dr. Florian, V.Iacob, Panait I. Panait în articolul Muzeul și publicul în Revista muzeelor Nr.3/1971
