Repere estivale – Prin tenebrele Lumii lui Hades

456

Majoritatea oamenilor trec cu frică prin dreptul gurii întunecate si friguroase a unei peşteri, cu spaimă pe lângă deschiderea ce se cască monstruoasă spre cer a peşterilor verticale denumite avene. Pentru ei, lumea peşterilor este necunoscută, motiv de superstiţie şi fabulaţie.
Pentru cel ce a avut posibilitatea de a face o vizită într-o peşteră comercială, ea este un muzeu natural pe care îl vizitezi în concediu. Dar spre deosebire de castele şi muzee, peştera rămâne o mică aventură, căci dincolo de lumea de frumuseţi stranii, de bogăţii însolite fără aderență în cotidian, din ea parcă răzbate un suflu de sălbăticie, ea transmite mesajul tainic al unor vremi trecute şi al unor titanice forţe telurice pe care îl percepe chiar şi vizitatorul ocazional.
În sfârşit, pentru speolog peştera este obiectul pasiunii sale, misterul pe care el este chemat să-l dezlege.
În oricare din aceste ipostaze, peşterile constituie o lume aparte ce nu poate fi ignorată, o lume a misterelor pentru a cărei destrămare au trudit mulţi, au fost înfruntate pericole, s-au dat lupte, s-au investit forţe materiale şi umane mergând până la sacrificii de vieţi.
Peştera este un univers de tenebre: o lume aspră, neprimitoare, monotonă dar şi frumoasă, cu frumuseţi gingaşe sau peisaje cutremurătoare: bulevarde subterane şi ţevi prin care de-abia te strecori târâş, râuri a căror apă se pierde tăcută în beznă, lacuri cu apă neagră nemişcată, puţuri înfricoşătoare fără tavan şi fără podea, minerale rare, animale ciudate adaptate la viaţa subterană, un imens gol umplut cu tot ce poate oferi natura şi, mai ales, omul în bine şi în rău.
Cele de mai sus reprezintă o înregistrare statistică, o imagine statică a acestei lumi subterane. Să încercăm să vedem dincolo de ea realitatea dinamică. Fiecare peşteră cucerită este un triunf al omului, al luptei de cunoaştere, al luptei de a învinge în condiţiile cele mai grele. Şi este semnificativ că această luptă a atins apogeul în momentul când nu mai este în joc niciun interes material, niciun profit.
Ce îi determină pe unii oameni ca după o săptămână de lucru în loc să se odihnească, să coboare sub pământ pentru a ieşi extenuaţi? Ce-i face pe aceşti oameni să prefere curăţeniei şi căldurii unui cămin, noroiul, frigul şi umezeala? De ce în loc să stea comozi în faţa televizorului sau a unei cărţi preferă să-şi rişte viaţa prin puţuri ameninţatoare sau prin galerii alunecoase?
Să medităm asupra acestor întrebări şi când vom găsi răspunsul ne vom da seama că nu este inutil a avea o peşteră, cum nu este inutil nimic din ce face omul pentru a împinge limitele cunoşterii cât mai departe, chiar dacă acel departe este sub pământ şi în întuneric.

La final iată și câteva recomandări privind protecția peșterilor:
– Să nu se modifice regimul de ventilație – peştera se poate usca şi încălzi, iar fauna să dispară.
– Să nu murdărim pereții peșterilor – ei nu sunt făcuţi pentru a ne iscăli şi a-i mâzgăli.
– Să nu luăm amintiri din peșteră – aceasta se urâţeşte şi sărăceşte treptat, devenind neinteresantă.
– Nu trebuie scoase lemnele putrede ori argila – aceasta înseamnă a elimina substratul necesar vieţuitoarelor, a le lăsa să piară fără hrană.
– În schimb, trebuie scoase toate resturile aruncate de turiști – adică tot ce nu poate putrezi.
– Nu trebuie să colectăm animale – luate din mediul lor de viaţă şi scoase la lumină; acestea mor şi se ajunge până la dispariţia definitivă a firavei şi rarei faune cavernicole.
– Să se evite mersul la întâmplare – prin peşteră se merge în şir indian, cu un cunoscător al peşterii în frunte, fiecare având o sursă sigură de lumină.
– Să nu pătrundem de unul singur dar nici în grupuri mai mari de cinci persoane – mersul de unul singur nu este recomandat pentru securitatea noastră, iar la cel în grupuri mari, gălăgioase, pierdem acel mesaj pe care ni-l transmite întunericul şi liniştea, tulburată doar de căderea picăturilor de apă.
Câţi dintre noi se gândesc când vizitează o peşteră că orice intervenție în necunoştinţă de cauză, poate distruge fragilul echilibru biologic şi declanşa fenomene ireversibile, cu consecinţe grave, mergând până la distrugerea gingaşei și rarei faune cavernicole?
Să nu uităm că celor care intră în aceste adevărate oaze, în carst, le revine marea răspundere de a păstra intacte comorile din bezna veşnică, ele fiind un izvor de cunoştinţe deopotrivă pentru noi, cât şi pentru generaţiile viitoare.
Să pătrundem deci în peşteră, în acest sanctuar viu al naturii cu respectul cuvenit ca într-un mare muzeu ce poate fi vizitat numai de cei ce ştiu să îl preţuiască.
Mugurel Petrescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here