Pro Memoria – MARCEL PROUST ŞI BIBEŞTII (III)

132

3. Marcel Proust şi Martha Bibescu
Născută în Franţa, dintr-o mamă, Smaranda, coborâtoare din vechea familie domnitoare a Mavrocordaţilor, şi un tată, Nicolae Lahovary, multă vreme ministru al României la Paris, apoi ministru de externe şi preşedinte al Senatului, Martha Bibescu se căsătorise, în 1905, la 16 ani, ceea ce a făcut să fie transplantată în alt spaţiu, „în valea Comarnicului” (la castelul de la Posada al familiei), unde rămânea cea mai mare parte a anului.

La revenirea în Paris, verişorii ei, Anton şi Emanuel, „încercau să-mi facă din scurtele şederi o merinde care să-mi ajungă de-a lungul celorlalte unsprezece luni de urât”. Cel care îi «ocrotea tinereţea» ca un adevărat «mistic al prieteniei», alimentându-i singurătatea cu cărţi, era Emanuel. Prin fraţii Bibescu, Martha ia parte la «ceaiurile Marchand» (pe strada Commandant-Marchand locuiau verişorii la doar câteva numere de Marcel Proust, un tânăr bolnăvicios şi literat antimonden), cunoscând mulţi din prietenii admirabilului cvartet, îndeosebi pe Nonelef (Fénelon) şi pe Lecram (Marcel Proust). Pe acesta din urmă, Emanuel făcea eforturi mari să-l scoată în oraş, la mijloc „trebuie că era vorba de o boală de nervi”, scrie Martha. Când îşi convinge prietenul să-i însoţească în «călătoria la Chartres», pentru a se lăsa încântaţi de «clopotniţele gotice», faptul devine eveniment, cu precizarea că Emanuel făcea frecvente călătorii la mănăstirile şi bisericile construite cu atâta artă şi spirit, cu atâta avânt gotic şi râvnă celestă, «identificându-se cu bisericile îndrăgite”. Din cauza suferinţelor fizice, Proust regretă că nu mai poate să-l însoţească pretutindeni, dar se consolează cu ideea că fotografiile făcute de Emanuel, cu profesionalismu-i dovedit, vor suplini orele de încântare de altădată. „Cât despre catedralele pe care, când mă mai ajutau picioarele, mă duceam să le văd pe fiecare la locul ei îndepărtat şi sfinţit, n-ar putea ele oare, într-o înduioşătoare înţelegere, acum că iubitorul lor prieten nu mai poate merge să le vadă, să-mi întoarcă într-o seară, cu toatele, şi asta sub auspiciile nepreţuitelor dumitale fotografii, vizitele pe care atât de des li le făceam? (…) Ci, de îndată ce-mi va merge mai bine, înainte de a mă întoarce la Amiens, la Reims, la Chartres, voi merge să văd catedralele la dumneata, unde gândul dumitale le va învălui cu destulă poezie. Şi drag îmi va fi să alătur prieteniei poezia…” (pp. 52-53). Consultat frecvent ca «expert în bisericile gotice”, chiar începând cu prima scrisoare, Emanuel se bucura de cea mai desăvârşită admiraţie, scriitorul numindu-l la un moment dat „titan formidabil şi fermecător”… El însuşi altădată pelerin prin Normandia şi Bretania în admirarea acestor opere de artă, Proust nu pierde niciodată din vedere de a aminti de «săgeata gotică», ca descrierea într-o scrisoare a clopotniţei din Senlis, o «superfetaţiune» în avânt spre cer.
(Va urma)
Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here