Am fost cel care i-am sugerat prietenului meu, profesorul Dan Pupăză, să publice această strălucită trilogie instructiv-educativă: „O viaţă dăruită Şcolii”, „Dascălii – averea României”, „Contribuţii la monografia folclorică a Văii Jaleşului” în colecţia „Muzeul Grigore Pupăză” – Arcani, în virtutea propriei mele colecţii „Serile la Brădiceni”.
Ideea a prins, iar cele trei volume de restituiri vin să impună gorjenilor figura proeminentă a unui maestru al pedagogiei, în imediată descendenţă haretiană, şi a unui veritabil cercetător, iată la anul 2015.
Cu prilejul celor 100 de ani trecuţi de la naşterea lui Grigore Pupăză, fiul său, cu sprijinul Editurii C.J.C.P.C.T. Gorj şi a unei mâini de comilitoni dăruiţi trup şi suflet actului de cultură, ştiinţă, artă şi literatură, ne-a adunat pe toţi la un altfel de simpozion al reamintirii – exact ca-n Mircea Eliade, model de altfel alături de 
Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu ori Petre Ţuţea, pentru acest arcănean ajuns într-o postumitate oarecum glorioasă la măsura unui veac.
A face un rezumat al celor trei cărţi, fie şi sinoptic – fie şi în stilul prescurtat al lui Descartes – nu e productiv.
Aşa că a-mi asuma calitatea de evaluator axiologic e cea mai potrivită atitudine la asemenea tip de manifestare integrativă-iterativă. Ce m-a frapat în „Contribuţii la monografia folclorică a Văii Jaleşului” e cu prioritate răzvrătirea politică: aspect fundamental în redactarea unui şir de studii, articole şi comunicări parcă interminabil.
A te comporta ca un etern tânăr revoluţionar al ideilor şi a te raporta la registrul lor european şi mondial, în plin regim legionaro-comunistoid, reprezintă un risc enorm, pe care, neînfricat, Grigore Pupăză şi l-a asumat. Seara, la lumina lămpii, ori dimineaţa devreme, la răsăritul zorilor, aşezat la masa lui de scris amenajată în pridvorul casei din Arcani – una evident de sorginte tradiţională, dar prevăzută cu o bibliotecă impresionantă pentru acele vremuri, dascălul-scriitor – căci a elaborat şi o piesă de teatru zidindu-se pe sine în propria-i operă, una, vai, postontologică şi postefigială, şi-a clădit vibrotextual un destin de învingător al lui Cronos.
Cum afirmam, celebrarea unor intelectuali de ieri ai României interbelice înseamnă o reinstituire a cultului strămoşilor, cu adânci rădăcini în fiinţa şi în conştiinţa românească. Trăirea autentică şi istoricul peren se determină reciproc şi conturează o epistemologie recurentă, codată şi simultan decodată sub semnul unor evidenţe cognitiv-constructive, care trădează în modelul Grigore Pupăză o paradigmă a speranţei.
Un alt supravieţuitor al epocii sale, Sabin Velican îmi povestea că a fi învăţător de ţară obligă la a-ţi sluji patria şi în perioade dificile, inclusiv în a fi ofiţer în război, pe linia întâi a frontului. Obligă la a te reînnobila cu aura unei spiritualităţi profunde, răsădită pe pământ ca şi pe cer.
Un asemenea Om a fost Grigore Pupăză şi am scris numele «om» cu «O» mare. Un simplu referat profesional trebuia „supervizat” de alţi cinci-şase colegi spre a putea fi conferinţă în ziua metodică ori publică, în frunte cu Titu Rădoi, Ion Trancău, Ion Blendea, Cornel Cârstoiu ş.a. Când vorbea, în sală / amfiteatru / cabinet metodologic, se făcea linişte. Cuvântătorul îşi manipula ortoretoric auditoriul, îl plimba pe noi căi ale cunoaşterii, era înaintemergătorul şi purtătorul făcliei Noului transfrontalier.
Ca profesor universitar am folosit aceste trei opuri; – restitutio in integrum, drept bibliografie obligatorie la studenţii mei, de la D.P.P.D., pendinte de U.„C.B.” Târgu-Jiu. Am fost implicat în toate aceste trei importante apariţii editoriale ale anului 2015 în varii ipostaze şi mă bucur, dimpreună cu Dan Pupăză şi cu toţi cei care într-un fel sau altul s-au lăsat furaţi de asemenea imbolduri transexistenţiale şi proiecte în act reverberate, pilduitor, dinspre trecut spre viitor.
Ion Popescu-Brădiceni
