A doua zi de Paşti, am petrecut câteva ore în mijlocul unei grădini pline de flori multicolore, de caprine şi lalele a unui prieten din Peştişani.
Discuţiile s-au axat pe modul cum se petreceau sărbătorile Pascale în anii copilăriei. Plecat de mulţi ani din satul copilăriei – Roşia-Jiu – eu, inginerul agronom Victor Vâlcu, cu multă nostalgie, am depănat picante amintiri şi întâmplări petrecute în satul Roşia-Jiu, alături de părinţi şi bunica sa, precum şi de mulţi prieteni din copilărie. Anii au trecut şi majoritatea dintre ei au plecat prin alte locuri, păstrându-şi doar o cruce la mormântul lor. Roşia de Jiu a fost un sat frumos, cu păduri, zăvoaie, ape – precum Jiul, Tismana, Matca ori Uncioaia – un izlaz plin de animale şi păsări. Numai că mineritul a distrus totul sau aproape totul, lăsând în urmă un aspect selenar al haldelor de pământ decopertat de pe straturile de cărbune. La care se adaugă aerul irespirabil, cenuşa şi zgomotul benzilor transportoare. În zilele de sărbătoare ale Sfintelor Paşti, după ce veneau de la biserică, cu bunicii, după ce veneau, înţoliţi cu haine noi se adunau toţi copiii de vârste apropiate, în islazul din mijlocul satului cu ouă vopsite în Roibă – roşii – şi în foi de ceapă – galben portocaliu. Normal, ciocneau ouăle pe luate, dar ouă, brânză, peşte şi friptura de miel erau în cantităţi îndestulătoare. După ce se mânca din belşugul acela, copiii încingeau un meci de fotbal cu o minge din păr de vită, desculţi, pe iarba de un verde crud, foarte pufoasă şi moale. Cu toţii, copiii erau buni la fotbalul pe maidan, dar cei mai buni se dovedeau George Brujan, Nicuţă Stăniloiu, Sandu Croitoru, Lorică Popescu, Vasile Fecioru, Tică Işfan, Titi Ruptureanu. Mai luau în tălpile picioarelor desculţe câte un mărăcine, o julitură la degete sau genunchi. Dar totul, absolut totul cu o bucurie de nedescris. Anii au trecut, plecând fiecare – care-ncotro l-a dus viaţa – după absolvirea diverselor şcoli, angajându-ne în diferite locuri de muncă, risipindu-ne cam prin toată ţara, întâlnindu-ne, din păcate, ca oameni maturi, din ce în ce mai rar. Una dintre întâlnirile emoţionante – după 30 de ani – a fost cu SANDU CROITORU. La un moment dat, Şeful postului de Miliţie din Peştişani, îmi spunea, într-o zi din anii 1984-1985, că îi vine un control din Bucureşti şi că mă roagă ca familia mea să pregătească o cină ceva mai deosebită. Zis şi făcut. La ora stabilită, vine miliţianul de atunci şi îmi spune că „Şeful” nu mai poate veni din diferite motive. Printre care şi că se ducea la părinţii săi de la Roşia-Jiu. Am tresărit brusc, auzind numele satului meu natal, şi m-am dus să-l cunosc. În primele momente nu ne-am recunoscut, dar, după ce am schimbat câteva cuvinte, instantaneu ne-am îmbrăţişat. Era SANDU CROITORU – ditamai Colonelul de la MAI – Ministerul Afacerilor Interne – Bucureşti. Nu am putut să-l reţin, dorul de părinţi şi casa părintească îl trăgeau spre Roşia-Jiu. Iar timpul foarte scurt pe care îl avea de stat în Gorj era limitat. Am reţinut atunci că a făcut, mai întâi, o şcoală profesională la Filipeştii de Pădure, după care s-a angajat la Exploatarea Minieră Rogojelu, urmând concomitent Liceul seral. Nu s-a mulţumit cu atât, continuând să se perfecţioneze la Şcoala de Ofiţeri de Poliţie Băneasa, de la Bucureşti. A rămas în Capitală unde-a coordonat diferite sectoare în cadrul MAI terminând şi Facultatea de drept şi cursurile post-universitare. Am ţinut legătura cu Sandu Croitoru în toată această perioadă. Într-o bună zi a anului 2000, îmi spunea, aflându-ne în Bucureşti, că la pensie se va muta în satul de obârşie – Roşia-Jiu. Confortul apartamentului spaţios, cele două fete ale sale, studente în ani terminali, m-au făcut să nu-l cred. Venind şi anul pensionării, prin 2002, s-a apucat serios de treabă – a reparat din temelii casa veche părintească, a plantat pomi şi viţă de vie, multe flori. De îţi este mai mare dragul să vezi ce gospodărie a putut să-şi facă în doar câţiva ani de zile, fiind un demn şi bun exemplu pentru mulţi dintre consătenii lui. Bucuria cea mai mare o reprezintă venirea copiilor şi a nepoţeilor pe care îi adoră. Aceştia nelipsind la sărbătorile religioase din satul Roşia, comuna Fărcăşeşti. Experienţa vastă în domeniul economic şi juridic, personalitatea şi ţinuta morală de care se bucură, dragostea ce o manifestă faţă de locurile natale şi iubirea consătenilor săi din comuna Fărcăşeşti mă fac să le adresez un îndemn foştilor mei consăteni în a folosi, atunci când va fi nevoie, realele calităţi umane ale lui Sandu Croitoru în slujba întregii comunităţi. De ce nu, ar putea unul dintre aleşii lor!
Ing. Victor Vâlcu
