Cu microscopul, periscopul şi telescopul, fie spre pământ, fie înspre cer
Ce aprecia Mihai Beniuc în arta lui Tudor Arghezi e de mult timp, încă din 1959, în circulaţie. Curajul axiologic al acestui poet, despre care Eugen Simion n-a ezitat a scrie un onorabil eseul recuperator (Simion, 1978, 43) în 1978, a fost salutar pentru „eroul civilizator” de la Mărţişor: „Tudor Arghezi este cel mai mare poet român în viaţă şi unul a cărui operă se poate înscrie pe orbita valorilor universale”.
N-a exagerat, fiindcă era cât pe-aici să ia Premiul Nobel pentru Literatură al Academiei Suedeze. Pentru aspectul de-a fi găsit cuvintelor nişte articulaţii surprinzătoare, de-a fi spălat cuvintele „ruginite” cu soluţii… metaforice noi, care-au scos, de sub cocleala vechimii, efigii şi tâlcuri nebănuite. „Cuvinte potrivite la o realitate internă sau externă percepută mai bine, intuită mai adânc, surprinsă într-o faţă nouă a sa este trăsătura fundamentală a poeziei lui Tudor Arghezi…” (Beniuc, 1978, 6).
Unele din trăsăturile liricii argheziene depistate de prefaţatorul Mihai Beniuc, agreat în exces de regimul comunist, sunt perfect valabile şi pentru poezia pentru copii şi a copilăriei (fie ea în versuri ritmate şi rimate fie ea în versuri libere);
• până şi lucrurile cele mai mici se supun cuvântului său potrivit, schimbându-se în viziune artistică şi trezind o nouă emoţie, crescută din uimirea de a vedea izbucnind ceva de-acolo unde parcă pentru totdeauna-şi pusese peceţile obişnuitul, banalul, apoeticul.
• imaginile artistice sunt trecute prin sitele meşteşugite ale senzorialului, dar mai ales aspecte, frânturi din lumea dată (ca de pildă cea a mediului familial, gospodăresc, grădinii de la Mărţişor – n.m.), care păreau de-a pururi condamnate să nu le cerceteze geniul artei, se pătrund dintr-o dată de poezie.
• pe lângă neologism ori arhaism, termen religios ori autoironic, Arghezi dă cuvintelor o nouă viaţă, încălzindu-le la focul realităţii, văzute de un ochi proaspăt, de o sensibilitate nouă.
În poezia pentru copii e mai puţină metafizică şi mai mult joc, e mai multă concreteţe decât abstracţie, limbajul câştigând în materialitate.
Este vorba în ea – după cum se pronunţă tot Mihai Beniuc – de un ochi artistic, cum era poate în pictură al lui Holbein, care ştie să surprindă în jurul său, de la gânganie la stea, până în cele mai mici amănunte, când microscopic, când telescopic, viaţa, făcându-ne s-o vedem şi noi, cum n-am mai văzut-o, şi totodată să auzim pe lângă pulsaţiile ei, ritmul inimii artistului, ca un metronom, măsurând paşii devenirii (Beniuc, 1959, 12).
Aşa că al său cuvânt poate deveni peniţa care desenează fin aripa unui fluture, tablouri idilice ori jocuri de copii, căci până şi lui Dumnezeu îi plăcea să mai zăbovească după „Facerea lumii” prin „Ţara piticilor”.
„Versurile pentru copii” sunt capodopere indiscutabil excelent autocomentate de Tudor Arghezi în „Prefaţă” (Arghezi, 1959, 621-622). Acestea au drept corpus o Carte cu jucării şi ne învaţă – citez – „să minţim, să povestim/ ce-am ştiut şi ce nu ştim,/ pentru alţi copii, mai mici,/ nici chiar mici de tot dar nici/ mari, ca de însurătoare,/ şi făcurăm şi-o prinsoare,/ cine poate scri mai iute/ stihuri vreo câteva sute”. De altfel, recurg la a cita integral poemul căci e o ars poetica şi un dezvăluitor de poiein tipic poeziei copilăriei; dar şi un suport didactic generos:
„PREFAŢĂ
Într-o zi, pe înserat,
Ce să vezi? Ne-am apucat,
Doi părinţi şi doi copii,
Din Cartea cu jucării,
Să minţim, să povestim
Ce-am ştiut şi ce nu ştim,
Pentru alţi copii, mai mici,
Nici chiar mici de tot dar nici
Mari, ca de însurătoare,
Şi făcurăm şi-o prinsoare,
Cine poate scri mai iute
Stihuri vreo cîteva sute,
Şi ne-am aşternut pe scris.
Ochii ni s-au cam închis,
Mîna ne-a cam amorţit
Şi-a ieşit ce a ieşit.
Am citit în adunare
Ce scrisese fiecare
Şi din toate, vrea nu vrea,
S-a ales povestea mea.
Rămăşagul fu: «Se poate
Scri şi pe nerăsuflate?»
Vorba e c-am cîştigat
Şi-n sfîrşit, am răsuflat.
Partea mea, într-adevăr,
Am avut un sfert de măr,
Împărţind un măr creţesc;
Nu cumva ca să jignesc
Pe tovarăşii de coate,
Mîncînd sferturile toate.
Domnule, care citeşti
Multe altele poveşti,
Mai frumoase şi mai scrise,
N-o să-ţi placă, pare-mi-se.
Te-ai deprins cu stih bogat,
Cu care te-am învăţat.
Nu mă osîndi, vai mie!
C-am căzut în sărăcie.
E nevoie să-ţi explic:
Eşti prea mare. Fă-te mic.
Uită regula o dată
Şi cu cartea dezvăţată,
Mergi niţel de-a buşile.
Poţi închide uşile,
De ţi-e teamă şi ruşine
Să te faci de rîs ca mine.
Ieşi din dogmă şi, tiptil,
Fă-te la citit copil.
Asta, Domnule Confrate,
Dă alean şi sănătate.
Eu, cum vezi, încet, încet,
M-am făcut analfabet.”
Despre „Hore” (Arghezi, 1959, 257-259) unde Dumnezeu însuşi e scriitor, despre „Prisaca”, „Facerea lumii” şi altele ne vom referi în subcapitolele următoare. Deocamdată, cu o firească şi neascunsă curiozitate, am consultat şi „Istoria…” lui George Călinescu. „Divinul critic” remarcă păstrarea unghiului cosmic chiar în universul mărunt ori familiar. Ba mai mult vehiculează, cu lejeritate magică, toposul cărturarului pitagoreic, dar şi „mitul” rotund al gânganiei (Arghezi, 1980, II, 413; Îndoiala), care „fu scoasă teafără din călimară/ şi cărturarul dacă nu veghea, ar fi murit în ceaşca de cafea”. În aceeaşi ordine de idei, minusculizarea nu înlătură seraficul şi paradisiacul, pe care le contrapune unui adânc humor de idei generale ca în „Băşica de săpun” (Arghezi, 1980, 172). Chiar şi cel mai micuţ cititor – vezi şi Piticuţ – zis şi Cinabru, de E.T.A. Hoffman. Căci Arghezi şi Hoffman sunt congeneri într-ale fantasticului şi o paralelă – în acest sens se poate susţine (Hoffman, 1966, 97-200) – percepe la ambii incantaţia magică a cântecului pur. Iată opinia lui Călinescu din „Istoria…”: „Intenţia de joc se face din ce în ce mai clară în poezia lui Arghezi, ca de altfel în toată lirica română şi, lucru de reţinut, pe un punct moderat în linia lui Urmuz, şi deci mai cu seamă pe terenul genurilor clasice şi mai ales în baza folclorului” (Călinescu, 1985, 815). Ba trebuinţa de a face jocuri copiilor l-a adus pe Arghezi la petrecerea de imagini a ghicitorilor. Unde însă jocul fiind prea vizual, gratuitatea e ameninţată de organizarea percepţională.
Dar care să fie metoda folosită de Arghezi? Este aceea prin care imaginea e tratată ca o notă şi de a comprima în ea, ca în muzică, după o simetrie cu totul ideală, un sistem de urcuşuri şi căderi care să aţâţe spiritul prin simpla lui absurditate.
Apoi „vechiul codice metaforic şi vechea retorică a limbajului curent tocite de uz au fost înlocuite cu alte convenţii noi. De unde aspectul de folclor şi inanalizabila inocenţă cu care sunt tratate cele mai umile evenimente”. (Călinescu, 1985, ibidem).
Ion Popescu-Brădiceni
Ileana Bistreanu
Bibliografie:
1. Eugen Simion: Scriitori români de azi (I); Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978
2. Tudor Arghezi: Versuri; Editura de Stat pentru Literatură şi Artă; Bucureşti, 1959
3. Tudor Arghezi: Versuri (II); ediţie şi postfaţă de G.Pienescu, cu o prefaţă de Ion Caraion; Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980
4. Tudor Arghezi: Versuri (I); ediţie şi postfaţă de G.Pienescu, cu o prefaţă de Ion Caraion; Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980
5. E.T.A. Hoffman: Opere alese; traducerea: Al.Philippide; prefaţă de Paul Lanfelder; Bucureşti, 1966
6. G.Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent; ediţie şi prefaţă de Al.Piru; Ed. Minerva, Bucureşti, 1985
