Nu este român care să nu fi auzit de Podul Grant din apropierea Gării de Nord din București, un adevărat simbol pentru capitala țării dar și pentru triumful iubirii adevărate care a prins viață și dincolo de mormânt. Istoria acestui monument istoric pornește din anul 1836, o perioadă extrem de frământată nu numai în Țările Române ci și în întreaga Europă, epoca ce a dat naștere marilor personalități care vor pregăti Revoluția de la 1848, continuată de alte momente de glorie în istoria poporului român, Unirea Principatelor, reformele lui Al. I. Cuza, obținerea independenței tânărului stat România, ca apoi cununa biruinței să fie pusă prin realizarea Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, visul de veacuri al unei nații care a trăit oprimată de dușmanii din jur. Rod al unei frumoase povești de dragoste, Podul Grant va aduna și duce spre eternitate idealurile de libertate ale acelor intelectuali care au înțeles că trebuie să fie sfărâmate lanțurile unei lumi încătușate și să deschidă porțile unei Europe a națiunilor libere, în centrul căreia să primeze omul, un obiectiv la fel de actual și în zilele noastre când libertatea este din nou în pericol, când credința și drepturile elementare ale omului sunt din nou călcate în picioare.
Povestea Podului Grant dovedește încă odată că drepturile și libertățile omului nu cunosc hotare, că omul, ca ființă unică, are aceleași sentimente și idealuri indiferent de limba pe care o vorbește și locul unde s-a născut. Colaborarea revoluționarilor pașoptiști din toate țările europene a fost argumentul decisiv care atestă că numai prin acțiuni unitare ce au la bază idealuri comune oamenii își pot apăra drepturile și se pot împlini țelurile pentru care au pornit la luptă. În această poveste de dragoste îl vom întâlni pe tânărul scoțian Effingham Grant, care a dat numele podului, tatăl său fiind proprietar de vase comerciale care făceau curse în Canalul Mânecii, de unde și aptitudinile de om de afaceri de mai târziu. Deși avea doar 16 ani când a ajuns în Țara Românească ca secretar al consulului Angliei la București, era marcat de ideile revoluționare care începeau să se afirme în Europa, care l-au făcut să se implice în tot felul de acțiuni etichetate ca fiind subversive de autoritățile vremii. În acest context a cunoscut-o pe tânăra Zoe Racoviță, nepoata lui Dinicu Golescu. Tatăl ei, Alexandru Racoviță, a fost ispravnic al Craiovei, iar mama, Ana Golescu, descendenta unei familii de Voievozi, i-a avut ca frați pe Nicolae, Radu, Ștefan și Alexandru-Albul, revoluționari de frunte în 1848, marii oameni politici de mai târziu. În momentul când s-au văzut prima oară, fata acea doar 10 ani. Se vor căsători abia în 1850, când tânăra prințesă valahă a împlinit 23 ani, primind la nuntă ca zestre bijuterii și 4.000 de galbeni obținuți din vânzarea unei moșii a mamei ei, de asemenea o frumoasă moșie situată pe locul cartierelor de azi Regie și Crângași, cu palatul „Belvedere”, unde tinerii însurăței se mută după nuntă. Cununia a fost oficiată la biserica Kretzulescu din București în lipsa unchilor miresei, care erau surghiuniți departe de țară, unde se vor întoarce abia după unirea din 1859. După nuntă, pentru scurtă vreme mirele va deține funcția de locțiitor al consulului britanic la București, ca apoi să se dedice afacerilor. Drumul acesta a fost facilitat de reformele lui Cuza și apoi de deschiderea spre progres din vremea regelui Carol I.
Întorși în țară, unchii miresei se vor implica activ în dezvoltarea României moderne primind funcții importante în stat, Ștefan Golescu, Nicolae Golescu și Alexandru G. Golescu zis Arăpilă au îndeplinit pe rând funcția de prim ministru iar Radu Golescu a fost colonel în noua armată română. Maria, sora scoțianului, s-a căsătorit cu altă personalitate proeminentă a politicii românești din acea vreme, C.A. Rosetti, unul din fondatorii Partidului Liberal, care a îndeplinit mai multe funcții în stat între care și cea de prim ministru. Ea a fost modelul ales de Rosenthal când a pictat tabloul ,,România revoluționară” în 1848. Implicându-se în dezvoltarea României, căreia i s-a dedicat cu totul, Effingham Grant devine un important industriaș și fermier, a cultivat în premieră orhidee, a înființat o fabrică de tutun, ia parte la alte afaceri din care unele la cererea Guvernului României.
Din povestea de dragoste a scoțianului cu frumoasa Zoe Racoviță, care a durat toată viața, au rezultat 16 copii, toți primind cetățenie română prin decizia Senatului României. Idila va sfârși brusc în anul 1892, când Zoe a murit de boală, la numai două săptămâni sfârșind din viață și soțul ei sfâșiat de durere din cauza pierderii suferite, o dragoste cum rar cunoaște lumea și care va dăinui în inima poporului nostru prin acel pod care va lua numele scoțianului, inaugurat de fiul său Robert în anul 1909, un alt fiu fiind cunoscutul pictor Nicolae Grant. Un pod care a unit două suflete spre eternitate, a căror poveste suntem datori să o păstrăm și să o ducem mai departe, ea aflându-se la temelia ființei noastre naționale alături de nenumăratele jertfe pe care poporul nostru le-a dat, lacrimi și sânge îmbinate cu iubire, cu credința și dragostea de neam a unor oameni valoroși de care am avea nevoie și în zilele noastre, când însăși existența ne este din nou pusă în pericol. Numai cu o asemenea iubire putem păstra și duce mai departe limba, credința și tot ce ține de ființa noastră națională, exemplul celor doi fiind elocvent. Iar cei care pășesc pe acest minunat pod, cu toate prefacerile suferite în timp, să se oprească pentru o clipă în loc pentru a vărsa o lacrimă pe el și a aduce astfel un omagiu dragostei nemuritoare a celor doi, ale căror sufletesc plutesc și azi îndurerate de viitorul sumbru al nației române pe care și de acolo, din Cer, îl întrezăresc. Chezășie a legăturii noastre cu trecutul Podul Grant dăinuie și va dăinui veșnic în sufletele poporului român ca dovadă a mântuirii sale.
Andrei Breabăn, scriitor și jurnalist, membru UZPR
