Într-una din emisiunile din perioada de propagandă electorală în vederea alegerii de preşedinte, s-a prezentat un tânăr, nu chiar de tot tânăr dar cu acest aspect şi comportament, însoţit de un mic grup de susţinători care interveneau mereu cu ovaţii de multe ori întrerupându-i, chiar, discursul şi aşa nu totdeauna cursiv.
Printre alte promisiuni, o făcea şi pe aceea că va separa biserica de stat şi va da libertate absolută tuturor manifestărilor de credinţă, inclusiv ateismului. În cadrul aceleiaşi reforme va interzice ţinerea icoanelor în şcoli, deoarece este stresată sensibilitatea celor care nu au credinţă creştină. Sărman copil rătăcit, crescut în negrul întuneric al epocii de necredinţă şi care face parte dintr-un mare grup al altora care nu mai sunt de mult copii şi tineri dar au fost crescuţi în aceleaşi ingrate condiţii. Nu sunt ei vinovaţii sunt vinovaţi în primul rând regimul care a scos învăţământul religiei din şcoli şi a oprimat cum a putut mai bine credinţa şi sunt vinovaţi mai ales părinţii de atunci, acum bunici, care de frică de a nu-şi pierde amărâta lor de pâine nu le-au vorbit copiilor nimic despre Dumnezeu. Unii dintre acei copii au avut totuşi noroc cu bunici care atunci când erau foarte mici i-au învăţat să-şi facă semnul crucii, să rostească rugăciunile Tatăl nostru şi Înger îngeraşul meu şi i-au dus la biserică pentru a fi împărtăşiţi cu Sfânta cuminecătură. Chiar acum când religia încearcă oarecare revigorare, când bisericile sunt pline într-adevăr de credincioşi, dar mai mult cu persoane în vârstă şi cu mai puţini tineri, aceşti bieţi rătăciţi consideră acest lucru o exagerare. În afară de acest handicap de care de fapt nici nu este el de vină, naivul candidat la preşedinţie nu cunoştea nici Constituţia, altfel ar fi ştiut că la noi preşedintele are puteri limitate şi în orice caz nu ar putea reforma Biserica ortodoxă, autocefală şi apostolică română. El nu ştie că poporul nostru s-a născut creştin, că strămoşii noştri au fost aduşi la creştinism de apostolul Andrei, ucenicul Domnului Nostru Iisus Hristos, şi că nu ar avea el putere să reformeze biserica întemeiată de el. Şi aşa cum am mai amintit toţi aceşti nefericiţi, victime ale necredinţei. susţin că manifestările religioase sunt exagerate. Ei nu ştiu că înainte de epoca de care nu mai vrem să ne amintim, la fiecare început de an în fiecare şcoală se săvârşea un Te Deum, adică o slujbă solemnă de laudă lui Dumnezeu, că fiecare zi de şcoală se începea cu intonarea rugăciunii Tatăl nostru. Ca în fiecare săptămână se preda o oră de religie în care se studiau dovezile ştiinţifice ale existenţei lui Dumnezeu şi istoria Bisericii creştine şi a Creştinismului dintre elevii din cursul superior, ale căror voci se formaseră, se alegeau cei cu glas frumos şi ureche muzicală şi se formau coruri mixte pe patru voci care cântau răspunsurile Sfintei Liturghii în biserică, duminica şi la sărbători. Aceleaşi coruri cântau de Crăciun colinde compuse de marii muzicieni pe versuri populare sau scrise de poeţi (de ex. O. Goga) în care se aminteau şi se preamăreau evenimentele legate de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. De Vinerea Mare la înmormântarea Domnului se intonau cântecele triste ale prohodului, iar de Înviere şi până la Înălţare se intonau cu mare bucurie şi entuziasm, Cristos a înviat, Îngerul a strigat şi concerte denumite chenonicuri, toate compuse de asemenea de mari muzicieni români şi străini. La înălţare, când se serba şi Ziua Eroilor, corurile mergeau în cimitire la mormintele martirilor neamului care ne-au menţinut prin jertfa lor patria întreagă, şi interpretau imnul Presăraţi pe-a lor morminte. Ei nu ştiu pentru că nu i-a invitat nimeni, că neamul nostru a rezistat tuturor greutăţilor prin credinţă, altfel cei ce vroiau să ne cotropească de mult ne-ar fi desfiinţat ca naţiune, deoarece eram singurii reprezentanţi ai nobilei ginte latine înconjuraţi de trei imperii (cel rus, cel otoman şi cel austro-ungar) care s-au luptat sute de ani să ne ocupe teritoriul şi să ne desnaţionalizeze.
